Căciulirea ca mod de a face politică

Vă mărturisesc ca sunt sătul de modul în care unii dintre aleşii neamului românesc inteleg să se raporteze la relaţia România - Strainatate (strainatatea privita la modul generic). Caciulirea continua in fata reprezentantilor cancelariilor straine, incercarea de influentare a cursului politicii interne prin apelul facut la luarile de pozitie, reale sau imaginare, a unor inalti responsabili din ierarhiile de la Washington sau Bruxelles, nu fac altceva decat sa scada prestigiul unei tari care inca (cel putin teoretic) este suverana si independenta.

Nici macar noi, atunci cand eram copii si ne mai altoiam unul pe celalalt, nu apelam cu atata inversunare la protectia propriilor parinti. Ba chiar dimpotriva, era un gest care te descalifica acela de ati rezolva conflictele prin interventia celor mari. Din pacate se pare ca actualii conducatori ai Romaniei nu prea au invatat nimic din pildele copilariei. Fervoarea cu care ne autosubminam, insistenta de a nu genera solutii ci doar noi conflicte, modalitatea in care acestea se repercuteaza asupra vietii de zi cu zi a romanului, nota de plata pe care acesta este silit sa o achite, toate acestea insumate nu fac altceva decat sa altereze credinta in viitorul mai bun al acestui popor.

Căciulirea ca si mod de a a face politică nu este apanajul exclusiv al nici uneia dintre partile care isi disputa actualmente intaietatea  pe scena politica romaneasca. Presedintele Basescu, in dulcele stil clasic cu care ne-a obisnuit in ultimii ani, intelege sa preia si sa traduca românilor doar mesajele politice din exterior care ii sunt favorabile. Pe de alta parte USL a fost votata in decembrie 2012 si datorita promisiunii unui moratoriu asupra explorarii si exploatarii gazelor de sist. Sa ne aducem aminte ca principalul promotor  in Romania al acestui mod neconventional de a extrage gaze  este compania americana Chevron. Procesul tehnologic al fracturarii hidraulice,  insuficient explicat românilor, indoielnicele urmari pe termen mediu si lung pentru zonele de interes,  ne fac sa ne gandim la alte resorturi - destul de neclare - care ii mana in lupta pe noii aparatorii ai marotei independentei energetice. Din pacate si judetul Timis - ba chiar si Sinandreiul! - intra in aria de explorare neconventionala prin dinamitare, a gazelor de sist. Explozie, frate!

Căciulirea îmbracă atât forme politice cât şi economice. În ambele cazuri definitorie este poziţia ghiocelului, pe care o adoptă plini de emfază politicienii de plastelină care conduc actualmente această ţară. În ritmul în care insistăm să fim ridicoli în faţa comunitatii internationale, prin scandalurile noastre interne absolut imbecile si puerile, nu ar fi de mirare ca in viitorul foarte apropiat sa fim martorii recrudescentei mitului Ceausescu, a conducatorului care nu si-a inchinat tara si a rezistat asalturilor strainatatii. Si nu o sa mai discutam de generatiile antedecembriste, a acelora care vad in epoca Ceausescu propria copilarie si tinerete trecuta ci de cei nascuti chiar dupa 1990,  care nu au cunoscut direct nici coziile la paine si carne si nici limitarile libertatilor cetatenesti caracteristice acelor vremuri.

PS: Subiectul gazelor de sist, al explorarii lor prin metoda dinamitarii pe aria comunei Sinandrei, va face subiectul unei postari separate. In curand...

Statul nesatul. O demonstrație realistă

Am primit pe email din partea unui prieten o demonstrație destul de realistă în legatură cu modul în care Statul se erijează intr-o bancă imensă în care cash-flowul este aproape unidirectionat: multi bani intra, foarte putini mai ies. Dacă în cea ce privește mediul de bussines, România tinde să devină  total unfriendly, statul nesatul atentând pe față la bruma de profit a micilor intreprinzători, iată ca există o reacție sănătoasă a angajaților, a celor care nu au direct responsabilitatea unei afaceri. Și este de bine deoarece doar conștientizînd faptul ca într-o economie capitalistă sănătoasă prosperitatea se propagă pe verticală pot avea ei înșiși acces la mai multe resurse. Dar haideți sa parcurgem textul. 

Să facem următorul calcul (de dragul demonstraţiei, vom presupune că trăim într-o lume în care nu există inflaţie şi în care preţurile, salariile şi taxele sunt îngheţate la nivelul de acum). Gigel e un tânăr care tocmai se angajează. Ca orice tânăr, salariul lui net de încadrare nu e nici prea prea, nici foarte foarte: să presupunem că e de 1100 de lei. Gigel are 23 de ani. Întrucât e criză şi criza va dura - să presupunem! - multă vreme de acum încolo, hai să zicem că în 2015 leafa lui Gigel va fi tot de 1100 de lei.

Ia să vedem însă câţi bani plăteşte Gigel CAS-ul timp de 5 ani (adică 60 de luni) la o leafă mizeră de 1100 de lei. Păi la valorile actuale va plăti 491 de lei x 60 de luni, 29.460 lei. Ei, aici e buba. Gigel are numai 28 de ani şi deja a plătit în contul statului toată suma pe care statul i-ar returna-o în cazul în care ar ieşi la pensie la 65 de ani şi ar mai trăi încă 3-4 ani, cât e speranţa de viaţă a bărbaţilor din România. Cum aşa? Păi să facem un mic calcul. Dacă nu mă înşel pensia medie din România e undeva pe la 750 de lei. Din contribuţiile date statului până la 28 de ani, Gigel ar putea primi (presupunând că timp de 37 de ani banii săi vor sta undeva într-o valiză, nu într-un cont care îi va multiplica măcar prin dobândă) o pensie medie timp de 29.460 lei /750, 39,28 de luni. Adică peste 3 ani. Păi e numai bine, tanda pe manda: iese la pensie la 65 de ani, mai trăieşte 3 ani şi la 68, după cum zic statisticile, moare!

 

Totuşi, nimeni nu îi explică lui Gigel, şi nici nouă, ce se întâmplă cu CAS-ul pe care Gigel îl plăteşte între 28 şi 65 de ani, adică timp de 37 de ani. Adică 444 de luni.  Presupunând că Gigel va rămâne toată viaţa un tâmpit căruia nu i se va mări niciodată salariul, asta ar însemna că timp de 444 de luni va vărsa în buzunarul statului încă 444 x 491 lei = 218.004 lei. Destul de mult, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Şi dacă Gigel, totuşi, e un ins dezgheţat, leafa i se va mări şi cotizaţia la stat va fi pe măsură.

Și iată câteva întrebari de bun simț pe care și le pune omul:

1.Unde se duc banii ăştia?
2.Ce se întâmplă cu ei?
3.Cum e posibil ca după numai 5 ani de muncă, fără un salariu deosebit, orice tânăr să-şi fi acoperit deja pensia medie pe care ar putea-o primi la bătrâneţe, înainte să moară?
4.De fapt,ce găuri acoperă munca de o viaţă a lui Gigel?
5.De ce trebuie Gigel să muncească 37 de ani pentru ca banii lui să se ducă în altă parte decât în propria bunăstare de după pensionare?
 6.Cât credeţi că mai poate rezista un sistem în care 5 ani munceşti pentru tine şi 37 ani pentru o cauză neştiută de nimeni?

Grele întrebari!

Judecăţi şi prejudecăţi

Zilele acestea mi-a atras atenţia un citat din opera lui Hermann Hesse, cel care a publicat, sub pseudonimul Magister Ludi, lucrarea intitulată Das Glasperlenspiel  (Jocul cu margele de sticla). În esenţă Hesse se pronunţa în favoarea acceptării alterităţii, a culturii freak ca o condiţie a progresului. Cu tot darwinismul-evolutionist manifest aici, nu pot să nu ii dau dreptate autorului. Miezul argumentaţiei autorului german o redau mai jos.

 Pe lungul drum de la pește, pasăre și maimuță, până la animalul belicos al timpurilor noastre, pe drumul acesta lung, la capătul căruia sperăm să devenim oameni și zei, nu cei "normali" ne-au împins înainte, din treaptă în treaptă. Dimpotrivă, normalii au fost întotdeauna conservatori, preferând zonele sănătății și ale lucrului verificat. Unei șopârle normale nu i-ar fi trecut nicicând prin minte să încerce să zboare. O maimuță normală nu s-ar fi gândit nicicând sa-și părăsească adăpostul din copaci și să meargă în două picioare pe pământ. Cel care a încercat mai întâi acest lucru a fost fantastul, visătorul, individualistul, poetul și inovatorul din rândul maimuțelor normale. Normalii sunt, după părerea mea, meniți să păstreze forma existentă, un mod de viață, o rasă, o specie, s-o protejeze și s-o întărească pentru a se asigura pe ei înșiși. Fantaștii, în schimb, nu se dau înapoi să facă salturi, să viseze negânditul, pentru ca, cine știe, într-o bună zi, peștele să devină animal de uscat, iar maimuța-om.

 

Din postura conservatorului autoconsiderat normal (chestiune de repere, deh!) nu pot să nu iau în consideraţie un puct de vedere admirabil exprimat.