sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Recomandare: Binecuvântată fii,închisoare - un film pentru conştiinţe

Filmul pe care vi-l recomand reprezintă ecranizarea lucrării cu caracter autobiografic a scriitoarei Nicole Valéry-Grossu “Bénie sois-tu, prison”. Regimul concentraţionar din România anilor 1950 este prezentat prin ochii unei femei prinse într-un mecanism din care cu greu se putea închipui o ieşire. Alături poate de romanul Cel mai iubit dintre pământeni - opera lui Marin Preda care s-a bucurat şi ea de o ecranizare excepţională - Binecuvântată fii, închisoare înseamnă un trecut apropiat tradus pentru generaţiile ferite de fericirea comunismului. Vizionare atentă!
 

miercuri, 19 noiembrie 2014

Ponta...De ce a pierdut?

In zilele trecute de la anuntarea victoriei lui Klaus Iohannis la alegerile prezidentiale am avut ocazia de a vedea, citi si auzi atat de multe motivatii aruncate pe piata incat esti tentat sa crezi ca fiecare dintre ele contine un sambure de adevar. Şi aşa şi este. Nu poate exista doar o singură explicaţie pentru tsunamiul care a lovit cu putere PSD. Ar fi prea facil.
 
După primul tur din  2 noiembrie, câştigat categoric de catre Victor Ponta, PSD a avut o mare problemă în a intui direcţiile corecte de urmat pentru securizarea victoriei candidatului propriu. Strategii de campanie au jucat o carte total greşită, cea a alianţei cu aşa-zişii baronii locali (termenul acesta nu imi place deloc!), bătând palma în acelaşi timp cu marea majoritate a candidaţilor ieşiţi din cursă, sub imperiul iluziei că în aritmetica politică unu adunat cu patru egal cinci. Fals, valabil probabil în toate matematicile euclidiene dar nu si în politică. Cât despre respectivii feudali ei se găsesc la momentul schimbului de generaţii, folosind un termen din sporturile de echipă. Dar iată câteva idei sintetice asupra a cea ce a condus la eşecul candidatului PSD.
 
1.Apariţia a două partide total noi cu un comportament greu intuibil: Partidul Facebook şi Partidul Diaspora. Într-o campanie electorală clasică - precum cea de la ultimele alegeri europarlamentare - rezultatul era deja cunoscut: PSD câştigă întotdeauna! Mobilizarea de pe Facebook şi exemplul Diasporei au fost factori determinanţi ai victoriei Neamţului. De fapt acestea au fost primele alegeri câştigate prin intermediul Internetului, social-media devenind încet-încet un instrument politic esenţial în câştigarea unor alegeri, fapt pierdut din vedere de către PSD. 
 
2.Prospeţimea în comunicare a echipei candidatului Klaus Iohannis. Intr-un interviu recent, Vlad Tăuşance, unul dintre cei care au coordonat echipa de imagine online a Neamţului spunea: Când Ponta posta mesaje de campanie seci, noi transmiteam în timp real din Londra și Torino, înaintea agențiilor de presă. Aici s-a câştigat enorm. Dacă Ponta beneficia de aportul unui consultant obişnuit cu înfrângerile - fac referire la Bogdan Teodorescu, cel care a luat bătaie din această postură şi în cazul lui Năstase, şi în cel al lui Antonescu şi, iată, acum, în cazul lui Ponta - Iohannis a mers pe mâna cuplului sudat Vasile Blaga-Felix Tătaru, cei care au bifat a treia victorie consecutivă la preşedinţia României. Spune ceva şi aceasta despre profesionalismul unora.
 
3.Prostiile debitate în public de către personaje din anturajul candidatului Ponta. Campionii vorbitului în dodii s-au numit cu siguranţă Gabriela Vrânceanu-Firea-Pandele, Dan Şova şi Lia Olguţa Vasilescu. Victor Ponta putea da greutate invectivelor, asumându-le, sau putea foarte facil să le respingă. El nu a facut nimic iar tâmpeniile emanate dinspre aceste "genii" s-au răsfrânt asupra şanselor sale de a accede la Cotroceni.
 
4.Rata de participare la vot. Un excelent tânăr sociolog timisorean imi spunea saptamana trecută că PSD ca şi partid poate avea controlul asupra rezultatului votului până la un procent de participare de 55-58%. După aceea e hazard sau înfrângere sigură. În nici o simulare nimeni nu a anticipat că atât de mulţi români vor dori sa dea un vot anti-PSD. Situaţia reprobabilă înregistrată la secţiile de votare din Diaspora la primul tur a amorsat o bombă care a explodat duminică, 16 noiembrie. În lista mea de prieteni de pe Facebook am aproximativ 600 de persoane. În afară de cazul celor direct implicaţi în campania lui Ponta, nu am vazut nici o postare favorabilă candidatului PSD! Am văzut în săptămâna premergatoare celui de-al doilea tur de scrutin o siguranţă exagerată în tabăra PSD, chiar şi în Timiş. Oameni inteligenţi pe care îi apreciez, s-au grăbit să tragă concluzii fără a mai aştepta numărarea voturilor. Prea multă încredere nejustificată...
 
5.PSD este un partid prea mare pentru România. Ideea aceasta a fost enunţată întâia dată de catre Crin Antonescu, omul care, alaturi de Victor Ponta, a avut de pierdut cel mai mult din punct de vedere politic în acest an. Fostul viitor preşedinte al ţării spunea că românilor le este teamă să încredinţeze toată puterea unui singur partid, mai cu seamă PSD - ului. Şi are dreptate de această dată.
 
6.Asocierea politică a lui Victor Ponta cu personaje expirate ale politicii precum CV Tudor, CP Tariceanu, Dan Diaconescu sau Teodor Melescanu. Respectivii enumeraţi mai sus nu numai că nu au adus un plus candidatului PSD dar au actionat precum niste pietre de moara agatate de picioarele lui Ponta. Un Tariceanu - imaginea generică a trădătorului fanariot prin excelenţă - nu avea ce căuta în preajma candidatului social-democrat. Despre VC Tudor - cel care a aruncat o tonă de dejecţii pe familia premierului - ce se mai poate spune?
 
Va fi greu pentru PSD să reuşească să treacă cu bine, intact, peste criza determinată de eşecul din aceste alegeri. Sunt multe orgolii acolo, sunt multe poliţe de plătit iar băieţii aştia ştiu cu mare artă să işi infigă reciproc cuţite în spate. Problema cea mare este aceea că netranşarea rapidă a situaţiei interne din principalul partid de guvernare ar genera instabilitate la nivel administrativ, pentru ca PSD este partidul cu cei mai multi primari din România. Într-o altă ordine de idei am văzut zilele acestea acţionând plenar cea ce nemţii numesc schadenfreude, adică plăcerea ignobilă de a te bucura de răul altuia. Nimeni nu merită asta...

duminică, 9 noiembrie 2014

Diferenţa dintre omul politic şi holograma de partid

Am fost şi voi rămâne adeptul oamenilor vii în politică, a acelora care vin cu idei şi cu mijloace de acţiune originale, personalizate, a celor cu discurs, cu atitudine, cu gravitate în exprimare. Din nefericire, acum, la o săptămână înainte de turul decisiv al alegerilor prezidenţiale, constatăm că ne-am căpătuit cu două holograme de partid pe post de finalişti. Oameni care nu spun nimic, nu transmit nimic, foarte slabi comunicatori, fiecare dintre ei sperând ca aparatele de partid să le facă treaba. Cu regret o spun, dar, cu toate erorile mandatelor sale, ultimul om politic român care a reuşit să transmită ceva a fost Traian Băsescu. După ce a apărut în prim-planul politicii la cel mai inalt nivel, România s-a împărţit între băsişti şi antibăsişti.  Ori asta spune multe.
 
Citeam zilele trecute o lucrare despre Harry S.Truman, cel de-al 33-lea preşedinte american (1945-1953), omul care a avut de luat unele dintre cele mai grele decizii la finalul celui de-al Doilea Razboi Mondial (folosirea armei atomice împotriva Japoniei, adoptarea politicii de îndiguire împotriva Uniunii Sovietice, etc). Nu a fost niciodată un politician de pagina întâi însă, atunci când a ajuns în funcţie nu i-a fost teamă să spună lucrurilor pe nume. Francheţea exprimărilor sale a devenit legendară.Truman a descoperit virtuţile ideilor exprimate pe şleau  în 1948, atunci când nimeni nu îi mai dădea vreo şansă în faţa candidatului republican  Thomas Dewey, un politician mai tânăr, cu priză la presa mondenă, un politician perfect pentru funcţia de preşedinte.
 
Truman a avut probleme mari chiar în faţa propriului partid, deoarece nici măcar democraţii nu mai credeau în şansa preşedintelui în funcţie de a fi reales. La Convenţia de la Philadelphia, partidul s-a scindat, sudiştii care se opuneau integrării rasiale a negrilor alegându-şi un alt candidat, la fel ca şi cei care se opuneau politicii externe ferme a preşedintelui. Facţiunea care a mai rămas din partid a mers până la capăt cu Truman în lipsă de altceva mai bun. Şi atunci acesta se dedublează şi adoptă un cu totul şi cu totul alt discurs. Atunci când marile cotidiane americane îi critică alegerile pentru funcţiile guvernamentale, Truman le răspunde: Nici un dobitoc de teapa voastră nu îmi va spune ce să fac! Mai clar nu se poate!
Închiriază un tren cu care va face turul Statelor Unite. Va vorbi mult, la radio, în faţa mulţimilor sau cu toti cei care vor să îl asculte. Oamenii care la început erau refractari faţă de persoana lui, acum îl adoră. Discursurile sale sunt pur şi simplu flamboaiante. Republicanii au General Motors, General Electric şi pe generalul MacArthur şi, în ciuda tuturor generalilor din lume, eu o să-i bat.  De altfel generalul MacArthur, un erou american, a devenit ţinta lui predilectă deoarece marele militar nu respecta autoritatea comandantului suprem, preşedintele Statelor Unite. Avea să-l dea afara din Armată mai târziu, declarând: I-am făcut vânt lui MacArthur pur şi simplu pentru că nu respecta autoritatea preşedintelui. Asta-i tot! Nu i-am dat papucii pentru că ar fi fost un imbecil amărât, ceea ce este de altfel, însă aceasta nu este ilegal în cea ce îi priveşte pe ofiţerii superiori. Dacă ar fi fost ilegal, trei sferturi dintre ei ar fi în închisoare.
 
Congresul devine o altă victimă a discursurilor lui Truman, cel care a înţeles din plin virtuţile populismului bine ţintit. Economia americană dă rateuri? Nici o problemă, Congresul e chemat să rezolve situaţia. Cum? Păi în lunile de vară ale anului 1948 Truman inundă efectiv Senatul si Camera Reprezentanţilor cu problemele americanilor de rând. Aleşii nu reuşesc să facă nimic într-un timp atât de scurt? Cu atât mai rău pentru ei! Cu mult dispreţ Truman tună: Dacă informaţi congressmenii despre starea lumii, ei devin isterici. Dacă nu le spuneţi nimic, ei se duc la pescuit. Win-win situation pentru Harry. Între timp presa îşi pezintă favoritul, pe republicanul Thomas Dewey, în cele mai calde situaţii. De exemplu vizitând Golden Gate Bridge, în San Francisco. Legenda fotografiei: Viitorul preşedinte al SUA şi viitoarea Prima Doamnă sub Golden Gate. De Mama Omida, ce mai!
 
Vine şi ziua alegerilor, 2 Noiembrie 1948. Dewey câştigă statul New York şi pare scăpat în învingător. Un prieten îl sună pe Truman şi îl întreabă ce şanse mai are. Eu acum mă culc, dar poţi să fi al dracului de sigur că voi câştiga Ohio, Illinois şi California. Adică exact statele care contează! La ora 4 dimineaţa este trezit. I se comunică faptul că are doua milioane de voturi avans, însă radiourile încă îl considerau învins. Totuşi Truman câştigă. Reacţia lui Dewey spune totul: Noaptea trecută m-am simţit ca un om care se trezeşte într-un sicriu şi m-am gândit "Daca sunt viu, ce caut aici? Si daca sunt mort, pentru ce am dorinta sa dau o raita pe la toaleta?"  Ediţia de a doua zi a cotidianului Chicago Daily Tribune îl dă ca şi câştigator pe Dewey, prilej pentru Truman de a lua din nou în derâdere presa si preferinţele ei politice. Se fotografiază cu această editie a ziarului - vezi foto mai sus.  Washington Post îşi asumă sarcina de a recredibiliza presa, în faţa sediului cotidianului tronând timp de câteva zile un panou cu înscrisul Domnule Preşedinte, suntem gata să mâncăm carne de corb de îndată ce veţi dori să ne-o serviţi. Scuze acceptate, viaţa merge înainte.
 
Vă pare cunoscut scenariul? Seamănă cu vreo întâmplare din istoria recentă a României? Atât Truman cât şi Dewey au avut corespondenţi în politica noastră din ultimi cinci ani. Situaţiile sunt repetitive, ciclice, modalităţile de a câştiga alegeri nu se schimbă în esenţă. Există doar strategi care nu înţeleg acest fapt.
 

miercuri, 5 noiembrie 2014

Puterea tăticului care împarte biscuiţii

În istoria mijlocului de secol XX, în Statele Unite există un episod special reprezentat de guvernatorul statului Texas, Wilbert Lee "Pappy" O'Daniel, cel supranumit tăticul care împarte biscuiţii. Un personaj absolut original, negustor de făină până în 1938, an în care a decis că între această ocupaţie şi cea de politician nu este o foarte mare diferenţă şi şi-a pus în minte să câştige postul de guvernator al Texasului. În acea perioadă politica Marelui Stat era dominată de catre democraţi, orientare care a luat amploare în timpul mandatelor prezidenţiale ale lui Franklin Delano Roosevelt.
 
La acel moment părea total improbabil ca un republican să poată înfrânge curentul politic majoritar din societatea americană, determinat de New Deal-ul lui FDR. Însă acest politician total atipic a administrat democraţilor una dintre cele mai usturătoare înfrângeri pe care le-a văzut vreodată Texasul. A început să compună muzică country pe care o şi interpreta pe scena, în timpul campaniilor electorale, alaturi de bandul Hillbilly Boys şi de familia sa. A folosit ca nimeni altul instrumentul de adresare publică numit radio, o noutate tehnică la acea vreme. În cea mai pură tradiţie americană, a reuşit să facă un show din fiecare întâlnire pe care a avut-o cu alegatorii. Şi a câştigat contrar tuturor aşteptărilor.
 
O scenă a rămas pentru totdeauna întipărită în memoria contemporanilor; În 1939, în timp ce parcurgea drumul dintre Fort Worth şi Austin cu ocazia inaugurării mandatului său de guvernator, nu mai puţin de 250.000 de oameni l-au petrecut pe muzica unui cântec din campania sa electorala denumit Please pass the biscuits, Pappy!  Şi acest politician gregar şi populist a avut grijă ca titlul melodiei să nu rămână fără acoperire în fapte. Un campion al tuturor formelor de consens, el avea un program politic deloc complicat, pe înţelesul tuturor: Eu sunt sută la sută pentru Dumnezeul nostru. Sunt de partea văduvei şi a orfanului. Şi mai respect şi cele Zece Porunci.  Cum să-l învingi pe Pappy O'Daniel?
 

luni, 3 noiembrie 2014

Româniile zilelor noastre. Cateva consideraţii asupra votului din turul întâi

De unde pluralul din titlul de mai sus? Haideţi să aruncăm o privire pe harta distribuţiei voturilor din primul tur al alegerilor prezidentiale. Sursa: Hotnews.

 

 Legendat, pe culoarea albastra avem reprezentate judetele in care candidatul ACL, Klaus Iohannis, a castigat, in rosu cele in care triumfator a fost reprezentantul PSD Victor Ponta iar in verde cele in care UDMR, prin Kelemen Hunor, si-a atras victoria. Acum se dau urmatoarele premize: statul national-unitar român a fost desavarsit prin Unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, la 1 Decembrie 1918. Ardealul, Banatul...Priviti inca o data harta de mai sus. Unde putem integra sintagma stat national-unitar? Departe de mine ideea de a impinge discutia catre teoriile lui Samuel Huntington referitoare la ciocnirile/asperitatile intercivilizationale insa aceasta este o harta care ar trebui sa creeze frisoane factorilor decidenti ai Statului.

Intr-un alt registru fostul premier Adrian Nastase (un personaj inteligent care, din pacate, va avea in istoria românilor rolul pe care il joaca Richard Nixon - Tricky Dick Watergate - in cea a Statelor Unite)  vorbea de cele doua Românii. Formula este una tentantă deoarece  la aproape un secol de la Marea Unire constatam ca granitele dintre fostele provincii sunt doar in foarte mica masura atenuate. In afara judetelor de penetrare a migratiei interne (Hunedoara, Caras-Severin, etc), unde elementele aflate la prima sau la a doua generatie, provenind din Moldova si Oltenia, detin o pondere importanta din totalul populatiei, constatam ca PSD are probleme in apropierea victoriei. Sasul Iohannis a reusit sa castige judetele in care actionează plenar sindromul membrului amputat. In teoria politica exista ideea ca, precum unui om caruia i s-a taiat un brat dar il simte inca prezent, asa si o macrocomunitate traieste inca sub imperiul ideii prezentei unui grup etnic cu toate ca acesta nu mai exista demult decat in forma fortuita. Doar in aceasta cheie poate fi explicata prima victorie a lui Iohannis in cursa pentru primaria Sibiului.

Cum vor reactiona cele două Românii in timpul desfasurarii celui de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidentiale? Greu de intuit, cu toate ca cei doi protagonisti ramasi in cursa, Victor Ponta si Klaus Iohannis, au ambii un discurs electoral pozitiv, integrator, unitar. Ponta vorbeste de o noua Mare Unire (sa fie un apropo catre Basarabia?) iar Iohannis adoarme probabil cu manualul de comunicare politica pozitiva in brate. Diferenta o va face, printre altele,  perceptia electorilor asupra seriozitatii de care pot da dovada cei doi in aplicarea unor idei generoase. Nu mai ajunge doar sa le enunti, sa le pui in discutie, normal ar trebui sa se prezinte si niste garantii de punere in practica. Iar in cea ce priveste Timisul si Timisoara, dl. Ponta are niste probleme in acest sens, daca ne uitam pe tabelul de mai jos.

Tabelul acesta circula de ceva timp in mediile online, pe retelele de socializare, sursa fiind probabil vreo cancelarie aflata in subordinea actualului primar al Timisoarei, dl.Nicolae Robu. Lucrurile cam asa stau, cea ce omit insa a spune cei care au contabilizat aceste zece puncte este aceea ca ministerele care au raspuns de alocarea fondurilor guvernamentale au fost conduse pana in februarie de catre ministrii PNL, adica colegi de partid cu actualul primar. Timp de aproape doi ani a existat o corespondenta intre culoarea politica a primarului si cea a factorilor de decizie de la Bucuresti. Oare de ce nu s-a facut nimic pana atunci? Poate ar trebui sa raspunda chiar domnul Robu, vicepresedinte PNL la nivel national. Asa ar fi normal. Dar suntem in campanie electorala. Iarasi...

 

duminică, 2 noiembrie 2014

Din ciclul tradiţiilor la vot

În folclorul urban România a devenit ţara în care răposaţii revin la viaţă pentru a-şi exercita dreptul de vot în duminicile în care au loc alegeri. Profitând de proximitatea Halloweenului, unii glumeţi au spus că sărbatoarea din acest an va pica pe 2 noiembrie. Dar credeaţi cumva că suntem originali în aceste apucături? Nici pe departe! Lyndon Johnson, preşedine al Statelor Unite între 1963 şi 1969, povestea spre finalul vieţii modul în care a dobândit primul mandat în Senat, la alegerile din 1948.

Va câştiga alegerile cu o diferenţă de optzeci şi şapte de voturi, originare din sectorul cel mai izolat al colinelor din Rio Grande, Texas. Cum a obţinut însă aceste voturi? Tot Johnson ne istoriseşte întreaga tărăşenie. În ziua următoare scrutinului unul dintre prietenii săi întâlnise un băieţel mexican, plângând, într-un sătuc îndepărtat din marele Texas. El îl întreabă pe puşti care este motivul supărării sale:
- Tatăl meu a venit ieri, dar nici măcar nu şi-a făcut timp să mă vadă!
-  Dar Javier, tu ştii bine că tatăl tău a murit acum doi ani!
-  Da, însă ieri a venit în sat să voteze pentru Lyndon Johnson. De ce nu a trecut şi pe la mine?

Avea şi copilul dreptatea lui.