duminică, 23 august 2015

23 August 1944. De ce România nu a fost Finlanda?

Tot am auzit de mai mult timp rostogolită în spaţiul public ideea că atunci, la 23 august 1944, România s-a dat pe mâna ruşilor, că dacă se proceda altfel poate am fi avut şi noi soarta Finlandei, ţară care a beneficiat de condiţii mai bune după încheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Privind comparativ situaţiile erau întrucâtva asemănătoare; atât România cât şi Finlanda au avut probleme în anii 1939-1940 cu pofta de extindere teritorială a Uniunii Sovietice, diferenţa fiind aceea că finlandezii au ales să se apere armat în fata comuniştilor (şi nu fără un oarecare succes!) în timp ce ţara noastră, sub glorioasa domnie a regelui Carol al-II-lea, a mers pe varianta poziţiei ghiocelului. La finalul Războiului de Iarnă, încheiat prin acordul de pace de la Moscova (12 martie 1940) Finlanda a fost nevoită să cedeze lui Stalin Karelia şi încă câteva teritorii. În acelaşi an România ceda URSS Basarabia şi Nordul Bucovinei, fără să tragă un singur glonţ în apărarea lor!
 
Atât România cât şi Finlanda au intrat în războiul antisovietic, declarat de Germania în iunie 1941, cu gândul recuperării teritoriilor pierdute în anii precedenţi. Ambele state aveau la conucerea lor înalte cadre militare, generalii Ion Antonescu şi respectiv Carl Gustav Mannerheim. Ambii vor accede la gradul suprem de mareşal, Antonescu în 1941 iar Mannerheim în 1942. După schimbarea sorţilor de izbândă şi preluarea iniţiativei strategice de către sovietici (1943) atât România cât şi Finlanda vor căuta mijloace pentru a preveni un război pe teritoriul naţional. Cam în aceeaşi perioadă cele două vor schimba taberele; în România avem lovitura de stat de la 23 august iar în Finlanda acordul de încetare a focului de la 4 septembrie 1944. Convenţia de armistiţiu cu România se semnează la 12 septembrie iar cea cu Finlanda la 19 septembrie. Ambele vor intra apoi în razboi cu Germania nazista: finlandezii vor duce lupte cu trupele germane mai cu seamă în Laponia iar românii vor constitui un soi de avangarda sui-generis pentru înaintarea trupelor sovietice către Centrul Europei. Rapturile teritoriale sovietice vor fi consfiinţite la finalul conflictului, finlandezii cedând în 1944 şi cel de-al doilea oraş ca şi mărime, Vyborgul, către Uniunea Sovietică.
 
Şi ajungem la esenţa evoluţiei postbelice a celor dou state. Întrebarea care şi-o pun aproape toţi cei care forţează analogia România - Finlanda este cea referitoare la destinul celor doi conducători de facto din timpul războiului anti-sovietic, Antonescu şi Mannerheim: de ce Antonescu a fost judecat (e un eufemism, ştiu!) şi executat iar Mannerheim a fost venerat în continuare ca o figură strălucită de conducător finlandez? Pentru a da răspuns la această întrebare esenţial mi se pare documentul din fotografia alăturată, acordul de procentaj dintre Churchill şi Stalin. Obiectul târgului (9 octombrie 1944)  este constituit de doar cinci state, respectiv România, Grecia, Bulgaria, Yugoslavia şi Ungaria. Nu apare niciunde numele Finlandei. E adevărat, nici Polonia sau Cehoslovacia nu apar dar ele se vor regasi total sub ocupaţie sovietică, în anul 1945, fără posibilităţi realiste de a se sustrage controlului Moscovei. 
 
Peticul acesta de hârtie,  care în ultimul timp a fost aruncat în desuetudine, a avut o importanţă covârşitoare în stabilirea sferelor de influenţă de după 1945.  Acest tip de diplomaţie pe care îl profesau cei doi cinici, premierul britanic şi dictatorul sovietic, nu era pe placul americanilor, cei care aveau oroare doar de ideea sferelor de influenţă. Churchill a refuzat prezenţa ambasadorului american Harriman, trimis personal al lui Roosevelt, tocmai în ideea ca acesta să nu împiedice desfăşurarea unor convorbiri particulare. Premierul britanic prefera ca el să fie cel care să-l informeze pe muribundul preşedinte american asupra acordului, cu rezerva că această înţelegere să fie supusă ulterior ratificării în formatul de trei (SUA, Anglia, URSS). (Şi) din aceste motive avem un Ion Antonescu - criminal de război şi un Mannerheim erou naţional. Departe de mine ideea de a face apologia lui Ion Antonescu  - omul a fost un conducător execrabil, lipsit de orice tip de viziune, încremenit într-o ciudată formă de cavalerism, cu un comportament greu de înţeles uneori, însă anumite acţiuni trebuiesc înţelese plecând de la originea lor.
 
 

duminică, 16 august 2015

În apărarea ideii de patriotism

Literatura politică de sorginte anglo-saxonă reţine o expresie care spune totul despre patriotism: Right or wrong, my country. Este o zicere de tip panaceu, care oferă circumstanţe pentru orice tip de acţiune întreprinsă de Stat în vederea salvgardării fiinţei sale. Sigur, acceptarea în exces de către cetăţeni a omnipoteţei Statului conduce la despotism. Însă există faze în evoluţia statală în care cetăţenii au obligaţia de a circumscrie activităţile lor aproape exclusiv în beneficiul celor mulţi. Expresia în engleză a fost foarte des uzitată în timpul Razboiului Burilor, în care trupele metropolitane britanice s-au confruntat direct cu armata coloniştilor buri din Africa de Sud.
 
Right or wrong, my country ne indică şi puterea omului de rând de a trece cu vederea neajusurile, nedreptăţile la care este supus (el sau terţii) în perioade de restrişte. Ne arată în acelaşi timp disponibilitatea de a contribui la binele comun. Nu există ţară perfectă, însă omul trebuie să-şi aducă propria contribuţie la ideea perfectibilităţii organizării obşteşti. Dezvoltând puţin sensul expresiei pe care v-am propus-o spre dezbatere, GK Chesterton scria într-un eseu, la începutul secolului XX: "My country, right or wrong," is a thing that no patriot would think of saying except in a desperate case. It is like saying, "My mother, drunk or sober." No doubt if a decent man's mother took to drink he would share her troubles to the last; but to talk as if he would be in a state of gay indifference as to whether his mother took to drink or not is certainly not the language of men who know the great mystery.
 
Patriotismul e mai cool decât credeţi.

duminică, 9 august 2015

Întăriţi-vă statul, domnilor! Când Statul îşi arată forţa

Definiţia DEX a Statului: Instituție suprastructurală, instrument principal de organizare politică și administrativă prin intermediul căruia se exercită funcționalitatea sistemului social și sunt reglementate relațiile dintre oameni; teritoriul și populația asupra cărora își exercită autoritatea această organizație; țară.
 
Acum ceva timp un ilustru fost mogul de Dâmboviţa, beneficiar al unor legături invizibile dar palpabile cu lumea trecutului, participa la un dialog cu ziaristul Cătălin Tolontan. Dar iată esenţa lui:
Cătălin Tolontan: Numai că mai sunteţi şi puternic, pe lângă ceea ce aţi spus dumneavoastră. Acesta e atributul fundamental. Acest raport e un raport ilegal între un stat slab şi nişte oameni de afaceri foarte puternici.
Sorin Ovidiu Vântu: Întăriţi-vă statul, domnilor!
 
Şi Statul şi-a arătat forţa reală! Când acesta doreşte cu adevărat instaurarea domniei legii, acest lucru chiar se întâmpla. Timp de mai bine de două decenii Statul a fost aproape absent în anumite domenii. Însă atunci când spre exemplu, economia de nuanţe gri/negru ajunsese la aproximativ 55%, sub influenţa unor stimuli veniţi şi din alte zone geografice, atente la posibilitatea vulnerabilizării statalităţii în faţă ascensiunii zonale a Rusiei, instituţiile şi-au arătat adevăratele capabilităţi. Personaje îndoielnice precum Vântu, Patriciu sau Voiculescu au dispărut treptat, dar totuşi rapid! - din prim-planul vieţii româneşti. Patriciu, săracul, a murit în urma unei boli incurabile chiar înainte de a fi condamnat. Voiculescu stă priponit la beciul domnesc iar Vântu, după ce a produs elucubraţiile cu rakeţii îngropaţi prin Dealurile Moldovei şi a mai dat un raid pe la mititica, acum predă lecţii de economie şi face predicţii politice. De-ale pensiei!
 
Oamenii aceştia au avut la un moment-dat aproape totul. Chiar şi instituţii ale Statului lucrau pentru ei şi acoliţii lor. Supraexpunerea mediatică, încercarea de a-şi subordona în totalitatate Statul i-au condus către condiţia de dinozauri aflaţi în plină epocă a extincţiei. Nu mai există cale de întors, în ciuda furibundei campanii marca Antena 3 în favoarea patronului Dan Voiculescu şi a subitei transformări a lui Vântu în comentator politic şi guru economic. Parafrazând titlul unui film franţuzesc cu Alain Delon (Ne réveillez pas un flic qui dort - Nu treziti un politist care doarme), un comentator american spunea: Nu treziţi Statul care doarme; este atât de greu să-l convingi să se culce la loc...