joi, 26 noiembrie 2015

O lume tot mai complicată

Cândva, într-unul dintre rarele sale interviuri pentru presa străină, arhitectul Chinei moderne contemporane Deng Xiaoping a fost provocat să-şi spună opinia despre timpurile pe care le-a trăit. Înţeleptul conducător chinez a sintetizat totul într-o singură frază: Am trăit vremuri interesante. Dar să te ferească Dumnezeu să trăieşti vremuri interesante. Din nefericire generaţia noastră pare a se regăsi în situaţia vechiului lider comunist, fiind obligaţi cu toţii să traversăm timpuri interesante.
 
Lumea întreagă - cu puţine şi lăudabile excepţii - pare să-şi pierdut complet simţul echilibrului, al judecăţilor raţionale, chiar şi pe cel al autoconservării, până la urmă. De la atentatele de la Paris şi până la incidentul cu doborârea de către aviaţia turcă a unui aparat de zbor rusesc care a/n-a încălcat spaţiul aerian asupra căruia îşi exercită autoritatea guvernul de la Ankara, toate acestea alimentează temerea că tot cea ce a fost interesant până acum va deveni şi mai interesant în viitorul apropiat. Şi asta în detrimentul celei mai mari părţi a cetăţenilor acestei lumi. Acest cuvânt frumos care este Democraţia cu întregul său set de valori, pare a fi fost pus între paranteze în mai multe zone ale lumii. Despre ce democraţie putem discuta în cazul Rusiei lui Putin sau al Turciei familiei Erdogan? Atât Putin cât şi Erdogan fac parte din aceeaşi tipologie de oameni politici, paraleli cu orice tip minimal de democraţie reală. Marile conflicte au loc de obicei între ţări conduse de oameni cu capul tare, convinşi de infailibilitatea propriilor opţiuni. Lumea a stat în cumpănă atunci când un Hitler şi un Stalin au decis că liniştea şi pacea a durat prea mult. Retrăim din păcate, la o altă scară acelaşi modus operandi de acum mai bine de şapte decenii.
 
Atât pseudo-ţarul Rusiei cât şi sultănaşul Turciei au grave probleme pe plan intern, astfel că orice modalitate de a canaliza atenţia opiniei publice locale către orice altceva este binevenit. Putin conduce un fel de Somalie înţesată de armament nuclear. Relaţiile familei Erdogan cu mediile islamiste nu mai sunt demult o noutate. Despre respectarea sau mai corect spus nerespectarea drepturilor omului în cele două ţări s-ar putea scrie un raport de mii de file. Total neinteresant însă pentru vremurile interesante pe care le trăim! Umanismul - acel curent care punea în centrul preocupărilor Omul, redescoperit în Europa secolului XIV  - a devenit caduc într-o lume în care ideile de forţă vin din zona Asiei, acolo unde individul nu contează, este doar un număr şi nimic mai mult. Din postura Omului simplu este foarte dificil de înţeles ce urmăreşte o caricatură de dictator precum Putin prin continuele provocări lansate la adresa statelor NATO. Acelaşi Om simplu îşi poate pune întrebarea legitimă ce l-a apucat pe Erdogan să scoată pistolul şi să tragă după urs acum, în acest context şi aşa foarte dificil. Sunt întrebări îndreptăţite, de bun simţ, la care însă nimeni dintre cei în măsură să o facă nu vor oferi un raspuns concret.
 
În anul 1914 un glonţ tras de către un naţionalist sârb la Sarajevo a arucat Europa într-un război care, în opinia unora, s-a sfârşit cu adevărat în 1991, odată cu dezmembrarea Imperiului Răului. Un război de 77 de ani din cauza unui glonţ!  Acum se trage direct cu rachete. Vin vremuri foarte interesante.

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Între traseism şi experienţă politică

România este ţara unui sistem politic ambiguu, care cultivă un tip particular de relaţii între actorii vieţii politice interne. Clamata revoluţie de mai acum câteva săptămâni a acuzat între altele şi traseismul politic, fenomen care a luat amploare mai ales între zidurile clădirii Parlamentului. Din nefericire generalizările sesizate nu-şi au rostul în tratarea acestui subiect. Şi am să explic mai jos la ce mă refer.
Sir Winston Churchill - omul care, dacă am aplica schema rigidă românească de definire a traseismului, ar deveni doar un nenorocit care i-a trădat atât pe conservatori cât şi pe liberalii britanici (laburiştii pe atunci erau doar nişte fabianişti neliniştiţi!) - folosea expresia experienţă politică atunci când îşi definea renunţările ideologico-partidiste. Şi tot el propunea o judecată mai riguroasă a abandonurilor din politică. La rândul său prof.univ.dr. Radu Păiuşan, titularul cursului Partide politice în România în perioada interbelică de la Universitatea de Vest din Timişoara considera că permutările continue care apar în viaţa formaţiunilor politice sunt expresia vitalităţii şi a continuei înnoiri  la care sunt supuse structurile partidiste din ţara noastră. Deci, în principiu, nimic rău!   
 
Se pot totuşi opera distincţii atunci când ne referim la România actuală. Piaţa are tot dreptul să fie critică cu cei care schimbă partidul în timpul exercitării mandatului. Iar Parlamentul actual al României reprezintă din acest punct de vedere o pată de ruşine dacă ne uităm pe situaţia apartenenţei politice actuale a aleşilor din decembrie 2012. Partide tip bidon au reuşit să se umfle în tot acest răstimp datorită apropierii lor de epicentrul puterii. Aşa avem acum un UNPR supradimensionat parlamentar, avem un ALDE care, în afara structurii reprezentate de fostul Partid Conservator, participant sub o formă sau alta (singuri sau în alianţe) la procesele electorale trecute, nu reprezintă mai nimic.
 
Bulversarea continuă a scenei politice româneşti a început odată cu permisivitatea exagerată arătată faţă de schimbarea partidelor în perioada aflării în exercitarea demnităţii publice. Pot să am pretenţia faţă de un ales ca în cei patru ani de mandat să nu-şi părăsească formaţiunea sub al cărei pulpană si-a dobândit funcţia. Asta da! Normal ar fi ca respectivul demnitar să aibe decenţa de a nu sări dintr-o tabără într-alta în tot acest răstimp. Însă nu putem să-i cerem domnului sau doamnei respective ca după consumarea mandatului să-l legăm de un partid. Atât exemplul lui Churchill cât şi argumentarea profesorului Păiuşan vin în susţinerea acestei idei.  Se impune folosirea cu rezerve a etichetei de traseist politic, nu de alta dar consecvenţa cea mult lăudată este cea care l-a băgat pe bou cu coarnele în gard.
 
Sursa foto: www.bzi.ro
 

sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Paradoxuri româneşti

Probabil că dacă s-ar face un sondaj printre cetăţenii patriei noastre, ideea de democraţie ar fi îmbrăţişată de opt din zece români. Dacă introduci în ecuaţie şi partidele politice ca instrumente ale aplicării ideilor în practică aproximativ aceeaşi români ar strâmba din nas. Ori democraţie fără un sistem pluripartidist nu există! Să afirmi că doreşti democraţie dar fără partide, este un nonsens. Ori dorim democraţia cu tot cea ce implică ea ori alegem o altă cale.
 
Trăim în ultimul timp o perioadă tulbure. Ideea de tehnocraţie a fost urcată pe un piedestal la care se închină o majoritate consistentă a românilor. Avem de-a face cu o veritabilă invazie dinspre ONG - uri şi multinaţionale către sfera guvernamentală. Ori guvernarea se realizează prin intermediul partidelor politice. Există alegeri care determină o majoritate parlamentară iar aceasta propune un prim-ministru. Diferenţa dintre o guvernare politică şi una tehnocrată este aceea că politicul dă socoteală în faţa cetăţenilor atunci când le cere voturile.  Tehnocraţii în schimb au parte de o responsabilitate extrem de difuză. De obicei majoritatea acestora din urmă fac un pas lateral din politică/administraţie după încheierea mandatului public, deci nu răspund direct în faţa cetăţenilor.
 
Nici măcar o ţară din Uniunea Europeană nu are la guvernare un cabinet tehnocrat! Există varianta guvernelor de uniune naţională dar nu cu o compoziţie tehnocrată ci una eminamente politică, asumabilă direct în faţa cetăţenilor. Sigur, şi partidele politice existente ar trebui să se deschidă în faţa celor care doresc realmente să se implice. Din nefericire formaţiunile româneşti par a fi unele ermetizate, incapabile de a aduce în prim-plan figuri noi, oamenii credibili care profeseză aceleaşi idei, însă paralel cu partidul. Poate că acum, odată cu schimbarea garniturilor de lideri locali şi naţionali, această optică se va schimba. Semne încurajatoare există.

joi, 12 noiembrie 2015

Cum s-a ajuns la comunism in Uniunea Sovietica

 Trenul socialismului – cu abur, pentru că suntem la începutul secolului XX – înaintează vijelios prin taigaua siberiană. E iarnă, e frig și noapte, iar trenul e plin de oameni entuziasmați de zorile unei noi societăți, mai bune. La conducere, V.I. Ulianov – Lenin.

După un timp, mecanicul de locomotivă vine la Lenin în cabină și-l anunță, încurcat, că au rămas fără cărbuni. Fără să se impacienteze, acesta din urmă zice: 

- Ardeți tot ce găsiți combustibil vagoane: uși, podele, tocuri, banchete…

Oamenii execută ordinul, în consecință trenul mai înaintează câteva zeci de kilometri, până rămâne iar fără combustibil. De data asta, după ce meditează un pic în compartimentul său confortabil, Lenin replică:

- Am găsit soluția! Demontați și ardeți traversele căii ferate pe care am venit. Oricum nu ne vom mai întoarce niciodată de unde am plecat.

Oamenii, obosiți și tremurând de frig, se conformează. Prin viscol, adună toate traversele și umplu vagonul de lângă locomotivă cu ele. Trenul pornește iar duduind și mai merge încă un timp…până se oprește, de data asta definitiv. 

Nedumeriți, călătorii, în frunte cu mecanicul, vin la Lenin

- Ne-am oprit iar. Și am ars tot…

- Nu se poate! Trebuie să mai fi rămas ceva de ars!

- Nu, nu mai e nimic…

- Tovarăși, știu! Asta e singura variantă rămasă! Haideți, puneți umărul cu toții…vom împinge trenul cu brațele spre izbânda finală!

- Nu, nu, strigă oamenii epuizați și înghețați. Nu mai putem!

Lenin se încruntă la auzul răspunsului, se gândește puțin, apoi zice:

- Bine, atunci am ajuns.


sursa: http://camilstoenescu.blogspot.ro/

marți, 3 noiembrie 2015

Tragedia "Colectiv" între discursurile extreme ale urii

Se spune ca in perioadele de criza vocile ratiunii se fac foarte greu auzite. In acele momente luarile de pozitie extreme sunt cele luate in seama. Din nefericire drama care a avut loc in clubul Colectiv din Capitala nu a facut exceptie de la aceasta regula. Tragismul acestui eveniment a fost amplificat si de natura celor care au cazut victime unui complex de factori care a culminat cu focul care a mistuit clubul bucurestean: tineri, pregatire superioara, oameni activi social. Cu siguranta ca identificarea cauzelor si a vinovatilor se va constitui intr-o munca extrem de laborioasa pentru procurorii si anchetatorii implicati.

M-am bucurat sincer cand am vazut sentimentul de solidaritate care a cuprins o tara aflata pana atunci intr-o amorteala aproape vegetala. Romania traieste, iar solidaritatea interumana este cea care defineste la un moment dat o natiune. Am vazut insa si luari de pozitie extremiste. Doua directii ale discursului public m-au intristat: cei care vedeau in aceasta tragedie un semn divin, "crestinii" care ii numesc pe cei care frecventau acel club "satanisti", si cei care vad raul suprem pogorat pe pamant sub forma Bisericii Ortodoxe. (strict a Bisericii Ortodoxe!). 

In prima categorie intra exaltatii pseudoreligiosi, cei care, odata cu aparitia Internetului, a blogurilor si a Facebookului, au devenit un fel de talibani care confirma faptul ca pana si prostia s-a democratizat. Trimiterile catre sarbatoarea Halloweenului, demonstratia prin calcule si formule matematice Raului frizeaza idiotenia pura. Nici macar in gluma nu am "sarbatorit" Halloweenul insa, ca si idee, sarbatoarea nu isi are originile in Statele Unite ci in lumea celtica; prin mastile purtate nu se invocau spiritele rele ci se incerca ascunderea de ele. Insa unui om setat  pe o idee nu ii poti explica nimic. Desi se poate invoca ca si contraargument la toata aceasta "demonstratie" faptul ca a existat in istoria Romaniei un caz de incendiu la o biserica (cazul Costesti, cand in 1930 nu mai putin de 116 copii au ars intr-o biserica), exaltatul tot nu va considera acesta ca pe contraopinie valabila, el marsand in continuare pe draci, satanisti si Halloween. 

A doua categorie de extremisti o reprezinta cei care ataca din toate pozitiile Biserica, exclusiv cea ortodoxa. Pentru acestia opiniile altor clerici, de alte religii, care se pot inscrie in acelasi tip discursiv precum cel al exaltatilor pseudo-ortodocsi sunt de neluat in seama. Ce conteaza ca un pastor baptist repeta aceleasi bazaconii cu draci si Satana, nu, de vina este exclusiv Biserica Ortodoxa si mai ales Patriarhul.De ce nu au venit preotii in noaptea aceea la club? - este doar una dintre intrebarile recurente. Pai ce ar fi trebuit sa faca, sa incurce interventia pompierilor si a ambulantelor? Probabil ca daca chiar venea un preot acolo intrebarea era pusa invers: Ce cauta el acolo, sa ingreuneze munca celor sositi pentru a acorda primul ajutor?  Nicicum nu era bine. Apoi comparatia aproape obsesiva intre numarul de biserici si cel de spitale/scoli. Ori, daca este sa dam crezare statisticilor, numarul bisericilor ortodoxe din Romania este sub media celorlalte culte. Astfel avem o biserica la 1080 credinciosi ortodocsi in timp ce, daca este sa privim lucrurile comparativ greco-catolicii au un lacas de cult la fiecare 408 credinciosi.Cultul penticostal prezinta de asemenea o situatie superioara ortodocsilor, cu cate o biserica la 242 de membrii.Cu alte cuvinte cele mai multe dintre argumentele celor care peroreaza impotriva Bisericii nu se sustin cu cifre.

Trecand peste cele scrise mai sus eu vad in aceasta tragedie sansa unui nou inceput. Romania reala, profunda, este cea a oamenilor solidari, a acelora care le pasa de cea ce se intampla langa ei. Avem sansa unui restart istoric in masura in care manipularile nu vor actiona murdar si nu se vor instapani pe mintile romanilor de bun-simt.

Sursa ilustratie: aici