Despre etichetă şi imagine publică

În Marea Britanie un premier relativ performant (e greu să-l apreciezi foarte corect, venea în funcţie după Margaret Thatcher!) a trebuit să renunţe la funcţie (şi) datorită faptului că avea prostul obicei de a-şi băga cămaşa în chiloţi, lucru necaracteristic unui adevărat gentleman! Presa a aflat iar bietul John Major (despre Honest John este vorba) a fost tocat mărunt-mărunt-mărunt  - mai ales în The Guardian, prin pana cartoonistului Steve Bell - până când a ajuns o umbră a celui care se lansase cu atâta aplomb în politica mare.  Asta înseamnă puterea presei şi respectul pe care ar trebui să-l porţi faţă  de propria ta imagine publică. Caz şcoală.

Steve Bell a început să lucreze la The Guardian din 1990, alături de editorialistul Les Gibbard, cel care întărea prin scris cea ce caricaturisul exprima prin desen. În acelaşi an John Major a fost ales premier din partea conservatorilor. Prima descriere a noului prim-ministru:  a crap Superman! Legenda a fost lansată, ştafeta a fost preluată de alţii. Printre aceştia şi Alistair Campbell, de la Daily Mirror, cel care băga oricând mâna în foc, jurându-se că Major îşi bagă cămaşa în chiloţi! Rostogolirea acestei informaţii a decredibilizat guvernarea conservatoare, cu toate că premierul a sesizat de la bun început tenta destabilizatoare a acesteia, spunându-i chiar biografului său oficial Anthony Seldon că aceasta campanie it is intended to destabilise me and so I ignore it.

Steve Bell sesizează însă potenţialul politic real al caricaturilor sale şi, în iunie 1995, redesenează scena din sculptura Pieta a lui Michelangelo, cu Margaret Thatcher pe post de Fecioara Maria şi John Major ca un Isus învins, cu capul în poala "mamei" sale. Cel care se autodescria ca fiind un socialist anarhist şi un libertarian a avut o contribuţie importantă la spargerea fundamentului politic solid al conservatorilor, construit în anii '80 de doamna Thatcher.

Duetul Ponta/Boc şi PSD

Despre Ponta s-a spus de prea multe ori că este doar o extensie băsistă în cadrul PSD. Nimic mai adevărat, Ponta era soluţia prezidenţială visată de Băsescu şi cei din jurul său. Nu a fost să fie, cineva (cel de Sus sau cei de Sus, dacă ne raportăm la Olimpul antic!) a vegheat ca lucrurile să fie altfel. PSD cu Ponta preşedinte ar fi reprezentat doar o prelungire sine die a cea ce înseamnă azi regimul băsist, format din oameni îndoielnici precum Prins Paul, Dan Andronic şi alţi corupţi destoinici. Ultima săgeată băsisto-pontistă din rândurile PSD a ales să-şi arate adevăratele opţiuni, alegând să atace partidul (încă) din rândurile sale. OK, sunt convins de ideea că Liviu Dragnea nu reprezintă chintesenţa ideologică social-democrată însă în acest moment el reprezintă singura soluţie logică pentru o conducere legitimă.

 

Dl.Sturzu şi compania  face mare caz de dosarul penal al lui Liviu Dragnea în condiţiile în care singura acuză luată în considerare împotriva preşedintelui PSD este aceea că a organizat prea bine un proces electoral în condiţiile de atunci. Să fim serioşi, PDL - ul d-lui Băsescu a câştigat alegeri făcând aceleaşi lucruri de care este acuzat azi Dragnea! Nu-l văd însă pe dl. Blaga pus sub acuzare, nici măcar pe dl. Flutur! Ţine probabil de doza aceea de subiectivism care caracterizează justiţia românească. Dl. Dragnea a jucat după nişte reguli caduce probabil în acest moment, dar acesta nu este un motiv de blam. Cel puţin nu din tabăra d-lui Ponta, cel care a reuşit să facă din cameleonismul şi prostituţia politică un mod de a avansa în carieră.

 

Am văzut azi un gurist ajuns şef al organizaţiei de tineret a PSD graţie relaţiei de vasalitate cu Victor Ponta, inspirat din criptocomunismul de sorgine iliesciană, care atacă un lider legitim al celui mai mare partid politic din România, doar pentru a crea o falie între organizaţia de tineret şi restul partidului. Ori în acest moment PSD are mare nevoie de unitate! Este momentul cel mai greu pentru un partid, acela în care a pierdut guvernarea pseudo-exclusivă. Şi nu a pierdut-o din cauza lui Dragnea ci din cauza predispoziţiei pentru foloase necuvenite a lui Victor Ponta. Iar pentru aceasta nu poate fi acuzat actualul preşedinte legitim al PSD.

 

Din punctul de vedere al unui neutru politic, doritor de echilibru în politica românească, mi se pare ciudată această ieşire a fostului lider al organizaţiei de tineret a PSD. Nu pot să reţin decât ideea expusă de noul lider al TSD, Gabriel Petrea, conform căreia îi pare rău de faptul ca i-a acordat lui Sturzu sprijin pentru a deveni deputat.

 

PS: Ce ziceţi de fotografia de mai sus, cu cei doi copii politici ai lui Traian Băsescu? Boc şi Ponta, aceşti les enfants terribles ai ultimilor şase ani de băsism? Merită?

Ideologiile politice în România anului 2016

Aud uneori în jurul meu întrebarea supremă în cea ce priveşte orientarea politică: Tu eşti de stânga sau de dreapta? Desigur, orice respondent care se respectă are şi o opţiune doctrinară. Astfel, cu multă morgă, poţi auzi din partea unuia care nu a lucrat nici măcar un minut în mediul privat că el este dă dreapta, după cum un gigel care are o echipă de zidari plătiţi la negru cu mult sub media economiei, răspunde cu patos că el este dă stânga. Aceasta - ca şi multe altele - face parte din pleiada de contradicţii care ne caracterizează ca şi popor. Dar ăsta este atât farmecul cât şi blestemul nostru.

 

Însă lucrurile stau mult mai rău privind în sus, către vârful piramidei politice actuale. Nici măcar unii dintre membrii Parlamentului nu prea pricep ce e aia ideologie politică. În aceste condiţii nu poţi cere celor mulţi decât să se conformeze cu cea ce văd şi aud la televizor. Ori acolo el îl poate urmări pe deputatul/senatorul X care trece cu o graţie de prim-balerină de la partidul A (dreapta) la partidul B (stânga) fără să roşească în obraji. Să spunem că asta ţine şi de educaţie şi de morală. O întrebare însă rămâne: Mai sunt de actualitate diferenţierile ideologice stabilite în preajma Revoluţiei Franceze de la sfârşitul secolului al XVIII - lea? Urmărind cea ce se întâmplă de câteva decenii bune, personal sunt tentat să cred că nu. Nu mai există guvernări pure de dreapta sau de stânga ci un mixaj de măsuri politice care pot fi revendicate atât dinspre stânga cât şi dinspre dreapta politcă. Tendinţa aceasta nu este una caracteristică doar noilor democraţii ci ni se relevă ca un fenomen generalizat. Guvernarea lui Tony Blair din Marea Britanie a însemnat, poate, apogeul din prima parte a mariajului stânga plus dreapta. Modelul s-a extins deoarece a apărut ca fiind unul de succes.

 

Guvernările din România ultimilor cincisprezece ani nu au făcut rabat de la acest curent. Atât PSD cât şi PNL au guvernat cu ochii larg deschişi, fără vreo amprentă ideologică foarte clară. Aş dori însă să abordez puţin mediul online care se revendică ideologic de la tradiţiile stângii sau dreptei politice. Citesc astfel pe pagina de întâmpinare a unui blog politic românesc, revendicat de dreapta, următorul credo: I'm a fan of Disproportionate Response!   Sigur, un slogan la modă acum câţiva ani în mediile neoconservatoare americane, care încerca să transmită ceva. Poate că are vreun sens acolo, în State, dar aici la noi sună extrem de fals. Ca român, cum poţi să fi un admirator al raspunsului (militar, se înţelege!) disproporţionat când noi, ca şi ţară, nu reuşim de zece ani să formăm o escadrilă de avioane militare care să mai şi zboare! Forme fără fond, ar constata Maiorescu, fără teama de a greşi.

 

În acelaşi mod imatur gândesc şi apologeţii stângii. Bunăoară, în aceste zile se discută intens despre cât ar fi de benefică creşterea salariului minim pe economie la 1200 de lei. O dispută falsă, dacă este să îmi spun părerea. Probabil că onorabilii apărători ai acestei idei nu iau în considerare faptul că, odată cu creşterea din pix a lefurilor, vor creşte propoţional cuantumurile amenzilor şi a unelor impozite. Nemaiamintind aici că promovarea unui salariu minim foarte ridicat poate să însemne şi o interdicţie de a lucra. Un exemplu: Să luăm cazul unui mic intreprinzător dintr-un sat sărac din lunca Timişului, să zicem. Obiectul de activitate îl constituie confecţionarea de coşuri de nuiele din lemn de salcie. El are nevoie de muncă angajată dar preţul de piaţă a acestor coţuri este unul necompetitiv în condiţiile oferirii unor salarii medii sau mari. Avem pe de-o parte necesitatea muncii angajate, forţă de muncă disponibilă în zonă, necesităţi de trai mai reduse faţă de zonele urbane şi periurbane (oamenii mai au câte o grădină, gaini, animale, etc) iar pe cealaltă o legislaţie restrictivă în cea ce priveşte cuantumul salarial. De pierdut au cu toţii!

Postmodernismul a acţionat vizibil şi asupra formei consacrate a eşicherului politic. Disoluţia ideilor clasice este un fapt de domeniul evidenţei. Dacă ne raportăm la Statele Unite, acolo neoconservatorii au oricând loc în cadrul administraţiilor democrate. Viitorul va aparţine formaţiunilor politice capabile să ofere soluţii în funcţie de problemele reale pe care le traversează societatea. Factorul ideologic va fi unul secundar, subsumat obiectivului principal.