duminică, 31 ianuarie 2016

Alegerile locale - unul sau două tururi de scrutin?

Intrarea în linie dreaptă, înainte de alegerile locale care vor avea loc în 5 iunie, pare să fi aruncat în aer viaţa politică internă. Marea întrebare care frământă minţile luminate ale naţiei în aceste ultime săptamâni este dilema alegerii primarilor dintr-un singur tur de scrutin sau din două. Declanşatorul acestei stări de angoasă par a fi unele sondaje care creditează partidul politic al preşedintelui Iohannis cu mai puţine şanse de a câştiga scrutinul de la începutul verii decât cele pe care le are PSD. Ori, dacă PNL îşi doreşte o guvernare cvasisolitară după alegerile generale din decembrie atunci în mod logic el ar trebui să-şi asigure osatura câştigării acestora. Exact asta reprezintă primarii în funcţie pe care îi are un partid. Este cu siguranţă, o condiţie necesară dar nu neapărat una suficientă. Însă în numele atingerii ei unii politicieni de la vârf tind să devină necredibili.
 
Pentru a înţelege sorgintea acestei probleme este necesar a face un scurt istoric al problemei în cauză, în speţă a votului dintr-un singur tur de scrutin la alegerile locale. Să începem cu începutul. În anul 2011 - an preelectoral! - Parlamentul României dominat de către PDL, parte integrantă a noului PNL, a aprobat cu surle şi trâmbiţe legea care punea între paranteze democraţia participativă, prin faptul că edilii erau aleşi dintre cei care obţineau cele mai multe voturi, într-un singur tur. Preşedintele în funcţie la acea dată, Traian Băsescu, actualul guru (înţeleg că preşedinte nu este) al Mişcării Populare, a promulgat fără nici un regret această lege. Sigur, calculul de atunci al PDL  a fost unul pervers, şi viza perpetuarea în funcţie a primarilor care deja aveau unul sau mai multe mandate. Unele somităţi pedeliste din epocă (actual peneliste!) spuneau că acest tip de scrutin are şi rostul de a reduce costurile presupuse de procesul electoral.  Pentru conformitate aş nota aici că atunci, printre puţinii politicieni care au înţeles sensul acestei mişcări au fost şi liderii PSD Zgonea şi Ponta. Da, acel Ponta! În luna iunie 2012 au avut loc alegerile locale care au conferit o majoritate largă defunctei USL iar PDL şi-a atins scopul de a-şi crea puncte de rezistenţă pe care să le valorifice în viitor. Adiţional, Partidul Poporului a reprezentat surpriza pe care foarte puţini o credeau posibilă.
 
Deci pe legea promovată de PDL şi promulgată fără regrete de către Traian Băsescu au fost posibile alegeri libere, fără fraude iar primarii aleşi în baza ei au funcţionat democratic timp de patru ani. Booon! În perioada post-Băsescu şi post-USL, în aprilie 2015 Senatul a aprobat cu 114 voturi pentru şi doar trei împotriviri noua lege electorală, prin care primarii sunt aleşi tot ditr-un singur tur. Modificări apar la alegerea sefilor de consilii judeţene, care vor fi aleşi prin votul consilierilor. Mucles din partea noului PNL, PSD nu avea de ce să intervină cu amendamente deoarece era (este) în situaţia privilegiată de a avea cel mai mare număr de edili în funcţie. Acum vine şi lovitura cea mare: actul normativ a fost promulgat cu rapiditate de însuşi Klaus Iohannis, noul preşedinte al României!

Se sfârşeste 2015 şi intrăm în anul 2016, an electoral. Gafele continue ale PNL, întârzierile apărute în construcţia unei alternative reale la PSD a determinat un sentiment de panică şi insecuritate atât la cel mai înalt nivel de conducere al peneliştilor cât şi la Cotroceni. Ecartul dintre PSD şi PNL se măreşte pe fondul inacţiunii liberalilor şi a decimării capitalului de încredere de care se bucura la începutul lui 2015 Klaus Iohannis. Sigur, pentru aceşti domni şi doamne nu mai contează recomandarea Comisiei de la Veneţia, cea care spune foarte clar că legislaţia electorală nu se poate schimba decât înainte cu cel puţin un an de data alegerilor. Nu mai contează nici bunul simţ ci doar scopul primordial: Puterea cu orice preţ. PNL doreşte acum schimbarea regulilor în timpul jocului în contextul în care tocmai inabilitatea şi orbirea sa politică ar fi de blamat în timp ce PSD se prezintă ca un gardian al apărării legilor ţării.
 
Aşa că în zilele noastre avem parte de o situaţie de râsul-plânsul, in sensul în care atât preşedintele în funcţie cât şi fostul preşedinte al României se lamentează (primul prin intermediul păpuşii ventriloc paraşutată în fruntea partidului iar cel de-al doilea direct!)  precum două babe amnezice despre cât de nedemocratică şi nereprezentativă este legea alegerilor locale, acte normative promulgate la un moment-dat chiar de cele două babe.

duminică, 10 ianuarie 2016

Ce înseamnă să "înţelegi" într-o dictatură

Ştire de presă din săptămâna pe care o încheiem azi: Ministerul rus al Apararii a anuntat ca seful principalului serviciu de informatii al armatei, generalul Igor Sergun, a murit la varsta de 58 de ani.
Potrivit unui comunicat de presa al ministerului, Sergun a murit pe neasteptate duminica. Nu se dau alte detalii cu privire la motivul decesului sau locul unde s-a intamplat, informeaza CBS.
Asta s-a întâmplat în Rusia lui Putin sau, conform unor surse bine informate, mai degrabă în Liban, pe teren neutru, ca să nu bată la ochi. O fi fluierat omul în biserică, o fi crezut că există şi alţi dumnezei decât Putin...doar viitorul ne va spune.

În România lui Ceauşescu oamenii (sau cel puţin unii dintre ei!) erau mai orientaţi, înţelegeau mai repede situaţiile limită. De exemplu Ion Gheorghe Maurer, prim-ministrul lui Ceauşescu, un cameleon politic care a reuşit să-i supravieţuiască omului din Scorniceşti. Dar să-l lăsăm pe Maurer să se destăinuie (sursa interviului aici):
 
Ce-aţi făcut atunci când prerogativele funcţiei dvs. fuseseră astfel anihilate? - l-am întrebat. "I-am spus lui Ceauşescu că-mi dau demisia", a fost răspunsul lui. Dar Ceauşescu nu voia, căci popularitatea şi prestigiul lui Maurer ar fi impietat imaginii sale de democrat. Voia să-şi  păstreze premierul, dar fără să-l lase să guverneze. "Şi pentru că lucrurile nu puteau să iasă cum le plănuise el, din cauza mea, mi-a orga­nizat un accident de maşină", mi-a povestit Ion Gheorghe Mau­rer.

Se întâmplase în 1972, când se-ntorcea de la o vânătoare, pe drumul dintre Co­vasna şi Sf. Gheorghe. "În acea maşină cu mine era Karol Kiraly, prim-secretar al judeţului, şi-a continuat el relatarea. El stătea în spate, alături de un securist, iar eu, în faţă, lângă şofer. Kiraly şi-a muşcat atunci limba. Şo­ferul meu şi-a rupt piciorul. Mie, ciocnirea ma­şinilor mi-a spart bazinul, şoldul meu drept mi-a ajuns la umăr...
Mi-au făcut 13 operaţii şi am stat câteva luni în spital până să mă pun pe picioare. Când m-am făcut bine, doctorii şi cunoscuţii îmi spuneau că ei nu mai crezuseră că scap cu viaţă. (...) Am fost lovit de un camion care iniţial staţiona pe şosea, în spatele unui automobil, de asemenea staţionat. Eu aveam, în faţă, doi antemergători.

După ce-au trecut cele două maşini ce erau escorta mea, când urma maşina în care eram, camionul ce staţiona pe partea opusă a pornit în viteză din spatele maşinii, direct în mine. A cotit, a depăşit automobilul sta­ţionat şi m-a lovit. Din faţă şi la­teral, exact în locul unde eram eu. La repezeală, şoferul acelui camion a primit o condamnare de un an închisoare.

După ce m-am făcut bine, am vrut din nou să plec de la preşedinţia Consiliului de Miniştri, dar Ceauşescu mi-a spus să rămân. Ştiam că acum mă poate pensiona oricând, pe motiv de boală. Acel accident servea bine ca pretext al dispariţiei mele de pe scena politică pentru Occident. Iar dacă s-ar fi întâmplat să mor, pentru Ceauşescu ar fi fost şi mai uşor să-mi justifice absenţa
."

În martie 1974 se retrage pe motiv de boală, reuşind să-şi conserve toate privilegiile unui nomenclaturist. Dupa pensionarea , a beneficiat din plin de luxul de care se putea bucura doar un baron roşu. N-a schiţat niciun gest real de sfidare a lui Ceauşescu. Viaţa bună impunea şi constrângeri. Se compensau însă cu pachetele trimise din Occidentul putred de către protejatul său, Ion Ţiriac, omul pe care îl ajutase să emigreze.


luni, 4 ianuarie 2016

Un an de iohanism. Sec şi rece

Nu am pretenţia de a epuiza aici tratarea primului an de mandat prezidenţial al d-lui Klaus Iohannis. Dimpotrivă, dacă veţi avea curiozitatea de a citi tot ce este scris mai jos, nu o să găsiţi altceva decât o înşiruire rece şi poate un pic prea seacă despre ceea ce a însemnat primul an de regim Iohannis. Realitatea este că personajul este unul total contraindicat romanţărilor pretenţioase. Idealizarea comportamentului prezidenţial al acestuia (de întâlnit în ultimul timp mai ales în rândurile acelora care miros un cuplaj de două mandate legate) este unul de natură a hrăni autosuficienţa pe care oricum o afişează deja actualul preşedinte. În acelaşi timp trebuie să o spunem foarte clar, nu se poate emite o judecată definitivă asupra unui mandat (prezidenţial, parlamentar, de primar, etc) decât după momentul în care acesta s-a încheiat. Există persoane care intră mai greu în hainele aferente funcţiei nou-dobândite.  Dar haideţi să vedem faptele.
 
1. Iohannis vorbeşte puţin şi nu intră în contre directe cu alte personaje din mediul politic actual. Aşa este, pentru unii pare reconfortantă ideea de a avea în fruntea Statului un domn care preferă o tăcere pretenţioasă în defavoarea unei vitalităţi verbale debordante. Domnul Iohannis este un Băsescu privit în oglindă. Ori majoritatea românilor sunt încă obosiţi  în urma celor două mandate prezidenţiale extrem de dinamice (nu ştiu cât de eficiente, dar dinamismul nu a lipsit! ) ale predecesorului său.

2. Iohannis a obţinut în primul an de mandat prea multe dacă raportăm reuşitele la eforturile depuse în favoarea câştigării acestora. Preşedintele şi-a impus oamenii atât la conducerea SIE cât şi a SRI. Cele două persoane, MR Ungureanu şi Eduard Hellvig, provin din zona PNL, fapt care încalcă cutuma stabilită de dl. Băsescu, anume ca şefii de servicii să provină din rândurile partidului opus celui care a dat preşedintele.

3. Iohannis lasă impresia existenţei unor obligaţii personale ale sale faţă de interese economice străine. Cazul exploatării sălbatice a lemnului din pădurile României şi a peripeţiilor Codului Silvic este doar un exemplu.

4. Iohannis a lăsat iniţial impresia că nu este imun vizavi de nemulţumirile românilor referitoare la apariţia unei noi clase de privilegiaţi, cu trimitere la situaţia parlamentarilor. Ori dl.preşedinte a promulgat fără regrete publice legea pensiilor speciale ale aleşilor neamului.

5. Iohannis a fost ales preşedinte şi în ideea - indusă cu măiestrie în mintea românilor - că un preşedinte etnic german ar putea debloca procesul de aderare la spaţiul Schengen. Ori în acest an de mandat nu s-a întâmplat nimic în acest sens, miza reală nefiind securizarea frontierelor externe ale spaţiului comun ci prezenţa pe teritoriul ţării noastre a portului maritim Constanţa, care poate deveni oricând o concurenţă foarte serioasă pentru Rotterdam în cea ce priveşte accesul pe piaţa europeană a mărfurilor din Extremul Orient. De fapt opoziţia cea mai fermă faţă de intrarea României o constatăm ca venind din partea Olandei.

Cam aceasta este povestea primului an de mandat al celui ajuns în cea mai înaltă funcţie din Stat datorită lenei proverbiale a unui alt personaj celebru, singurul poate care a refuzat (conştient sau nu!) preşedinţia datorită comodităţii. Parcă-l şi văd pe Crin chemându-l la el pe Iohannis şi zicându-i: Vezi bă Klause ogorul ăsta? L-am semănat eu, noi cei de la PNL, alături de foştii amici din PSD. E gata bă, toate sunt coapte...M-am gândit să recoltezi tu ce este aici. Poate reuşeşti să faci şi export cu producţia, ar fi mai rentabil. Că mie mi-e aşa de somn...