Întrebări de bun simţ pentru premierul Cioloş

Timişoara noastră a obţinut o imensă victorie prin câştigarea titlului de Capitală Culturală a Europei în anul 2021. Acest fapt reprezintă o oportunitate extraordinară atât pentru oraş propriu-zis cât şi pentru zona adiacentă. Influenţa evenimentului va iradia la zeci de kilometri în jurul Timişoarei, deci un asemenea moment astral trebuie fructificat la maxim. Deoarece persistă încă nişte necunoscute (prima dintre ele deja semnalată de către d-na Simona Neumann), mi-am permis a-i adresa excelentului comunicator Dacian Cioloş două întrebări prin intermediul Facebookului.

 

Prima dintre ele se referea la suma de bani pe care o va aloca Guvernul ca şi cotă de co-finaţare a evenimentului iar cea de-a doua viza momentul la care se va demara construcţia Centurii de Sud a oraşului Timişoara. Aceasta din urmă a primit -  în Masterplanul de Transporturi - termen de executare anii 2022-2024! Prin urmare am avea parte de un oraş - capitală europeană a culturii - sufocat de traficul greu. Excelentul comunicator Cioloş (cam aşa îl gratulează o parte a presei pe cel care zboară la Economic şi face curăţenie în Bucureşti, nu?) nu prea cunoaşte el însuşi răspunsul la aceste chestiuni din moment ce nu îl oferă.

 

În mod normal suma de bani de la bugetul central trebuia să fie publică deja înainte de jurizarea finală. Faptul că s-a amânat până după aflarea oraşului câştigător ne poate trimite cu gândul la o chestie premeditată, în care banii guvernamentali s-ar fi acordat pe criterii netransparente. Adică una era să câştige Bucureştiul şi alta este să aflăm că Timişoara este aleasa. Total balcanic, în sensul negativ al termenului.

 

În ceea ce priveşte Centura de Sud a Timişoarei, este cel puţin ciudat ca oraşe precum Vaslui, Giurgiu, Sfântu Gheorghe sau Bârlad să fie prioritare ca şi finanţare în faţa Capitalei Culturale a Europei! Aici nu mai este vorba de politică ci de realităţi palpabile. Cred că domnul Cioloş ar trebui să-şi asume poziţii mai clare, neechivoce, în aceste două chestiuni.  

România, ţară săracă şi scumpă

Titlul acestei postări poate părea un non-sens pentru unii dar aceasta este realitatea în care trăim. Marea majoritate a românilor au deja bifată minim o ieşire peste hotare, la vest de România. Nelămurirea cu care se întorc mulţi dintre ei este aceea că dincolo preţurile sunt mai mici decât la noi. Românii, popor aflat la coada listei în cadrul Uniunii Europene, dacă ne raportăm la puterea de cumpărare, sunt obligaţi să plătescă mai mult pentru produse şi servicii echivalente cu cele din celelalte ţări membre UE. De ce? - este întrebarea legitimă pe care şi-o pun românii.

O cauză este si aceea că nu mai producem nici măcar strictul necesar de produse alimentare necesare acoperirii cererii de consum a pieţei interne. Sigur, cel mai facil lucru ar fi să aruncăm întreaga vină pe industria alimentară, legumicultură, agro-zootehnie, etc. Totuşi ar fi o abordare eronată. Primii vinovaţi sunt aceia care au negociat capitolele care acoperă acest domeniu din Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. Este incalificabil ca aproape orice tip de subvenţie guvernamentală să fie considerată ajutor de stat şi pusă la index de Bruxelles! Exemplul Poloniei revine obsesiv, dar este încă cel mai elocvent. Ştiţi care este ţara de provenienţă a lubeniţei de Gottlob care se vinde încă din luna iunie pe uliţele satelor bănăţene? Polonia. În acea lună adevărata lubeniţă de Gottlob încă nu este propice consumului. Guvernul polonez acordă subvenţii în virtutea unei abordări mai naţionale a producţiei interne. În fapt singurul tip de naţionalism care ar trebui profesat în secolul XXI este cel economic. Bunăstarea de aici vine. Naţionalismele de tip etnocratic sau religios nu îşi mai au obiectul într-o lume care tinde ea însăşi să devină un creuzet de tip Babel.

Faptul că nu avem decât într-o foarte mică măsură producţie internă destinată pieţei autohtone (nu vă amăgiţi, multinaţionalele din România produce doar indirect pentru piaţa internă, mare parte a producţiei - care de obicei înseamnă piese şi subansamble - se reîntoarce pe piaţa locală sub formă de produse finite, asamblate în altă parte) face ca preţurile importurilor să fie unul mare. Adaosurile comercianţilor români reprezintă doar nişte iluzii uşor demontabile. Încurajarea producţiei interne ar trebui să fie literă de lege pentru orice guvern legat de un contract social cu proprii cetăţeni. Personal nu cred însă că menirea actualului cabinet Cioloş, de exemplu, este una de promovare a intereselor României. Nemaifăcând caz de absorbţia 0 (ZERO) a fondurilor comunitare, mai mult, actualul guvern a început să dea înapoi până şi fondurile deja accesate. Vă dau un exemplu în acest sens, având în centrul lui cazul comunei Dumbrăviţa.

În urmă cu câţiva ani primaria locală a depus un proiect pe fonduri europene care viza edificarea unui centru de zi pentru îngrijirea copiilor. Acesta a fost considerat eligibil de către birocraţii bruxellezi, spațiul respectiv urmând să deservească un număr de 216 copii proveniți din familii dezorganizate sau copii cu dizabilități, cu vârste cuprinse între 3 și 14 ani. De asemenea, 45 de persoane urma să asigure deservirea acestui centru. Cifre fixe! În toamna anului trecut conducerea comunală constată că, ca urmare a creşterii numărului de copii preşcolari din localitate (Dumbrăviţa îşi tot măreşte numărul de locuitori în fiecare an) sunt necesare de urgenţă săli de clasă pentru trei grupe de grădiniţă. Primarul îşi asumă decizia de a găzdui pe aceşti preşcolari în clădirea nou-ridicată, pentru a asigura buna desfăşurare a procesului de învăţământ. Perspectiva alegerilor locale din această vară ia minţile unora (s-au văzut cazuri şi mai aproape de noi!) Primăria Dumbrăviţa fiind acuzată de schimbarea destinaţiei acestui spaţiu. Urmarea? Bruxellesul dictează că Dumbrăviţa trebuie să returneze întreaga finanţare, în valoare de aproximativ 1.750.000 euro. Ambiţii locale mărunte corelate cu prevederi extrem de restrictive în privinţa fondurilor UE şi cu existenţa unui guvern care - nu doar că nu accesează banii europeni ci, mai mult! -  pare decis să-i trimită îndărăt la Bruxelles toţi cei accesaţi anterior. Toate acestea în contextul în care de o mică parte a construcţiei beneficiau tot copiii Dumbrăviţei. Hmm! Pentru că nu doar onorabilul domn Pleșu urmărește serialul Las Fierbinți, există acolo o scenă definitorie în care primarul Vasile, întrebat fiind de ce nu vin fonduri europene pentru necesitățile reale ale satului, răspunde:"Ce crezi mă tu, că Uniunea asta Europeană îți dă bani pentru ce ai tu nevoie? Îți dă pentru ceea ce crede ea că ai nevoie." Melci, sălcii și altele. 

O altă cauză a îngustării producţiei interne o reprezintă dispariţia treptată a meseriaşilor. Până acum câţiva ani mai existau ateliere individuale care făceau mica producţie la comandă de încălţăminte, haine, piese strunjite, etc. Încet-încet totul dispare, biologic , odată cu dispariţia fizică a celor care au primit cândva o educaţie profesională şi au stăpânit o meserie. Tinerii nu mai sunt interesaţi în meserii deoarece acestea nu le aduc o recunoaştere imediată, un statut social superior instant. Ne bucurăm aproape prosteşte atunci când ni se vorbeşte de creşterea economică masivă a României. Nu ni se spune însă că consumul bunurilor importate reprezintă motorul acestei creşteri. Gradul de îndatorare se măreşte exponenţial. Agricultura scade ca şi pondere în PIB iar sectorul construcţiilor este subreprezentat. În aceste condiţii nu poate să ne aştepte decât vremuri grele.

România are nevoie de un proiect de ţară care să transceadă ciclurile electorale de patru ani. Baza lui economică ar trebui să-l constituie producţia internă. Când vom avea parte de un consum intern bazat în cea mai mare parte pe ceea ce producem noi abia atunci vom putea discuta de  creştere economică reală, sănătoasă şi de preţuri echivalente cu cele din Vest.