Se dă următorul caz-şcoală: un mare producator de lactate dintr-o anumită zonă a ţării noastre şi-a construit intregul edificiu de promovare/marketing pe sloganul din inima Ardealului. Ideea prinde la consumatori, respectiva societate devenind unul dintre liderii pietei de profil din tara noastra. Imaginile prezentate in spoturile TV de promovare a produselor lactate respective ajung sa convinga, clientii ajungand sa creada ca vor consuma chiar lapte din inima Ardealului.
Doar ca, surpriza! Conform presei locale, compania care detine marca Napolact (caci despre ea este vorba) anume Friesland Campina a decis sa nu mai achizitioneze laptele de pe piata romaneasca, de la micii producatori din zona, reorientandu-se catre Ungaria vecina si prietena. De ce? Din cauza costurilor, laptele romanesc, din Ardeal, fiind mai scump cu aproximativ 10 bani decat cel produs de vacile din pusta maghiara. De unde acest fenomen? Pai el se datoreaza in primul rand subventiilor directe sau mascate de care beneficiaza fermierii unguri din partea guvernului. Romania, care aplica ad-litteram legislatia si recomandarile de la Bruxelles prefera sa-si sacrifice productia doar pentru a mai primii un foarte bine din partea Comisiei Europene.
Inaintea oricarui alt tip de nationalism, tara noastra ar trebui sa marseze pe ideea unuia de tip economic, care sa promoveze si sa stimuleze productia interna. Din nefericire, stupizenia si obtuzitatea unui guvern care a considerat la inceputul anilor '90 ca industria romaneasca nu reprezinta altceva decat o gramada de fier vechi iar pariul cu agricultura trebuie castigat cu orice pret (de catre cine, d-le P.R.?) a facut ca atunci cand am intrat in Uniunea Europeana sa nu insemnam altceva decat o piata de desfacere medie ca si dimensiune si nimic mai mult. Ar mai fi ceva forta de munca ieftina dar ea deja s-a disipat catre orizonturi mai primitoare.
Traim paradoxul ca, dintr-o tara care tindea in anii '80 sa devina una industriala, sa ajungem acum, in anul de gratie 2014, sa nu mai insemnam altceva decat o sursa de materie prima bruta (lemn, minereuri, etc) si de forta de munca ieftina. Prelucrarea industriala, cea care da plusvaloare oricarui produs, a devenit o exceptie. Practic ne-am intors in timp, la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, cand Romania nu reprezenta altceva decat o societate agrara preindustriala. Cei din exemplul prezentat mai sus, compania olandeza Friesland, nu mai doreste nici macar sa mai foloseasca materia prima romaneasca! In conditiile in care valoarea adaugata este in scadere, cand economia supraimpozitata tinde sa se deplaseze catre o zona gri, este greu de inteles de ce un guvern de oameni normali nu ia masuri in vederea favorizarii societatiilor care fac productie pe teritoriul national. De ce nu sunt stimulate multinationalele (da, chiar si cu amenintarea unei suprataxari, chiar daca UE va protesta) in vederea folosirii in procesul tehnologic a materiilor prime provenite din tara noastra?
In Europa civilizata - daca la ea ne raportam - este o mandrie sa cumperi bunuri produse in proximitate sau in tara respectiva. Am invocat de mai multe ori exemplul german sau austriac. In Bavaria sau Tirol cele mai bune vanzari le fac societatiile care isi au sediile si halele de productie in aceste landuri. Ideea de baza este aceea ca banii sa ajunga sa fie folositi cat mai aproape pentru a creste masa monetara si implicit puterea de cumparare a locuitorilor din zona (tara) respectiva. In Romania totul este pe dos. De ce oare?
