M-am întâlnit azi, absolut întâmplător, cu un fost coleg de şcoală, o persoană deosebită, inteligent peste medie, absolvent de facultate, masterat şi doctorat. - Ce mai faci, ce mai e nou? - Nimic, dezamagire totala! - De ce? Mai scrii? Ştiu că ai un talent marcant. - Da, mai scriu, pentru mine. Atât! - Dar ce s-a întâmplat? - Sistemul e defect, nu am bani să public pe spezele mele, să ajungi în paginile unor lucrări de specialitate presupune să faci parte dintr-o coterie profesionlă. Ori eu nu sunt aşa, mă stii doar. - Soţia, fetiţa...? - Ne descurcăm. Mai greu dar ne descurcăm. Am o slujbă de paznic de noapte la o firmă de materiale de construcţii, salariul e mic, dar ne descurcăm. Am timp să citesc, să scriu. Dar e dificil şi nedrept.
Brusc m-am ruşinat. M-am ruşinat de modul în care România înţelege să-şi trateze valorile. Este de neînţeles cum o ţară poate să investească atâţia bani în instrucţia unei persoane pentru ca mai apoi să nu o folosească deloc în domeniul în care s-a specializat. Şi apoi mi-am adus aminte de Eminescu, de marele Eminescu, spaima liceenilor noştrii în drumul lor către mult dorita diplomă de bacalaureat. La sugestia lui Ioan Slavici, Mihai Eminescu a fost numit la conducerea editorială a ziarului Timpul, organ de presă al Partidului Conservator. Poetul a acceptat imediat oferta, un argument esenţial în luarea deciziei fiind starea lui materială, dificultăţile vieţii pe care o ducea în capitala Moldovei, Iaşi. Îi scria Eminescu lui Slavici: N-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi ţin gura până acuma. 100 de franci am pe lună. Din ce dracu’ să plec? Am şi bagaje. Cu ce să transport aceste roiuri de avere, mobilă în sensul larg al cuvântului? În acest sens îi scriu şi maestrului nostru: A nu munci şi a nu avea – just. A nu munci şi a avea – superb! A munci ca mine şi a nu avea – deplorabil! A munci şi a avea – just. Prin urmare, deja considerentul din urmă m-ar face să vin la Bucureşti pe aripile lui Aeolos. Aşadar, dă bani de drum şi vin!
Da, uneori life is a bitch!
