Despre un primar cu probleme al comunei Carani

Nu dintotdeauna Caraniul a fost un sat component al comunei Sînandrei. La mijlocul secolului trecut Caraniul fiinţa ca şi comuna componenta a vechiului judeţ Timiş-Torontal. În climatul politic confuz al anului 1946, dominat de accederea comuniştilor şi al tovarăşilor lor de drum catre puterea solitară, România se pregătea de încheierea unei epoci şi debutul alteia, cea a stalinismului de sorginte sovietică. Comuniştii - sub masca Blocului Partidelor Democratice, din care mai faceau parte, alaturi de PCR si Partidul Social Democrat Român, Frontul Plugarilor, Partidul National Liberal - aripa Tatarescu, Partidul National Popular, Partidul National Taranesc  - aripa Anton Alexandrescu si Comitetul Democratic Evreiesc - au ocupat incet-incet intreaga scena politică românească.

 

Nici judeţul Timiş-Torontal nu a reuşit să se sustragă acestei tendinţe. Însă unitatea de monolit visată de catre comunişti încă nu fucţiona total. Cazul Caraniului este definitoriu.  Partidul Comunist numise ca şi primar de comună pe un anume Pavel Uzdriş, colonist, originar din Basarabia. Personajul se are că nu întrunea aprecierile unui număr important de cetăţeni, astfel că, poate şi la instigarea aliaţilor din Frontul Plugarilor şi Partidul Naţional Popular, aceştia au protestat. Numirea colonistului Pavel Uzdriş - se arăta în protestul adresat conducerii PNP Timiş-Torontal - s-a facut în toamna anului 1946, prin hotărârea consiliului politic local, deşi organizaţiile locale ale PNP şi Frontului Plugarilor nu au consimţit la ea.

 

Petenţii afirmau că nou-numitul primar nu corespundea obligaţiilor morale, sociale şi economice, făcându-se nedorit şi din alte cauze, printre care:

- în anul 1940 - 1941 nu a fost refugiat, deşi el susţinea contrariul, dovedind aceasta cu acte false, eliberate de undeva din Oltenia;

- în calitate de colonist nu avea nici un an de când se aşezase în comună, neprezentând garanţii suficiente pentru atribuţiile care îi erau încredinţate;

- în privinţa stocării de cereale, el a protejat anumiţi oameni bogaţi (chiaburii, ţăranii mai avuţi, atât de urâţi de către comunişti!)

- făcându-i-se o percheziţie de către Postul de Jandarmi din Orţişoara, în locuinţa lui au fost găsite 40-45 de volume, cărţi pare-se sustrase de fiul său de la Biblioteca Comunităţii de Avere din Caransebeş, iar el, în calitate de părinte a tolerat şi susţinut această faptă;

- în primele zile ale numirii sale ca primar, a început să şicaneze băştinaşii din sat, semănând zâzanie între aceştia şi colonişti.

 

În această notă de protest a membrilor conducerilor locale a Partidului Naţional Popular şi Frontului Plugarilor (formaţiunea politică a premierului Petru Groza) se mai arăta că, din punct de vedere politic, primarul nu convoacă la şedinţele consiliului comunal pe reprezentanţii naţional-popularilor. Toate aceste note de protest care descriu atmosfera politică din Caraniul anului 1946 pot fi regasite actualmente la Arhivele Naţionale Timişoara. Informaţiile pot fi consultate în excelenta lucrare intitulată Activitatea Uniunii Patrioţilor şi a Partidului  Popular Naţional  în Sud Vestul României, avându-l autor pe Prof.Univ.Dr.Radu Păiuşan, carte apărută la Editura Eurostampa şi pe care vreo recomand spre lectură.

 

 

Politică în vremea căpuşelor

Trăim vremurile în care PSD a ajuns să nu mai fie deloc invidiat pentru postura dificilă în care a ajuns odată cu pierderea alegerilor prezidenţiale. Pentru că nu este puţin lucru să ratezi un obiectiv major cu atâta largheţe. Personal încă nu am înţeles nici până acum calculele pe care şi le-a făcut Victor Ponta înainte de a se înscrie în cursa pentru Cotroceni. Să-ţi frângi cariera la doar 42 de ani (pentru că, să fim sinceri, cu o înfrângere la acest nivel nu te poţi aştepta ca partidul să meargă in continuare pe mâna ta!) reprezintă o chestiune extraordinară!

 

Nu am înţeles nici până în ziua de azi de ce PSD şi Victor Ponta a aplecat urechea la ideile unora precum Sebastian Ghiţă, cel care dorea eliminarea din ecuaţie a lui Crin Antonescu pe motiv ca social-democraţii reprezintă un partid prea mare pentru a nu avea un candidat propriu. Campaniile anti-Antonescu din timpul existentei USL, care încingeau spiritele la RTV, au avut un efect pervers, atât pentru PSD/Ponta cât şi pentru Sebastian Ghiţă. Profesorul Alin Teodorescu, sociolog eminent şi membru PSD, demonstra cu argumente zilele trecute existenta in Romania a trei bazine electorale majore: cel al PSD, cel reprezentat de votantii PNL/PDL si nehotarâtii/votanţii antisistem. Întotdeauna presedintele a fost dat de minim doua filoane electorale majore, in cazul lui Iohannis de ultimele doua.

 

Tabara Ponta din PSD a facut o miscare majora pentru a-si conserva pozitiile detinute actualmente in cadrul partidului. Excluderile lui Mircea Geoana si Marian Vanghelie (omuletul acela, Sova, a picat ca musca-n lapte!) trebuiesc interpretate exact in acest sens. Culmea este ca prin acest gest PSD si-a anulat o posibilitate reala de a ramane a guvernare si in viitorul mandat prezidential a lui Klaus Iohannis. Cand afirm asta ma bazez pe faptul ca Mircea Geoana are o relatie destul de calda cu Neamtul (tandemul MG + KI din 2009 inca este regretat de catre unii)  pe cand Victor Ponta - in urma campaniei electorale indoielnice duse la adresa candidatului ACL - nu pare a se regasi deloc in gratiile acestuia.  Ca om politic iti trebuie destula maturitate pentru a trece peste si/sau a pune intre paranteze o campanie electorala plina de atacuri la propria persoana si, dati-mi voie sa ma indoiesc ca Iohannis - cat de neamţ o fi el - va sterge cu buretele prostiile debitate cu mult patos de catre cei care au capuşat comunicarea publica a candidatului Ponta.

 

Daca se va materializa excluderea din partid a lui Mircea Geoana, inclin sa cred ca PSD nu va duce la bun final ciclul guvernamental care a debutat in 2012. Cu Geoana presedinte de partid si eventual premier, social-democratii aveau o mare sansa de a ramane in şaua puterii, pe fondul totalei nepregatiri a noului PNL a a-si asuma actul guvernarii. Nu cred ca fostul ACL isi doreste cu orice pret sa preia acum conducerea tarii, si asta din mai multe motive. Cele mai importante ar fi absenta unei majoritati parlamentare clare  si sudura inca fragila dintre vechiul PNL si fostul PDL. Urmarind insa evolutiile din ultimele zile, cu repozitionarea UDMR, iminenta aparitie a unei noi formatiuni de stanga pe fondul zbaterilor din PSD si predispozitiei UNPR pentru noi aliante in afara PSD, iti poti pune intrebarea daca nu cumva ceva major se va intampla la inceput de 2015.

 

Aliantele pe care le are actualmente PSD reprezinta acte semnate cu căpuşe politice. Cum altfel pot fi catalogate partide politice care niciodata nu s-au prezentat cu propriile forte pentru a cere votul alegatorilor? Ce inseamna UNPR daca nu un rezervor plin de interese personale puse, zice-se, în slujba interesului national. Pai o formatiune politica de acest gen nu ia in alegeri normale nici macar 2% din totalul voturilor! Si totusi asa-zisul partid al generalului Oprea numara actualmente 50 de deputati si senatori in Parlamentul României! Partidul Social-Democrat este cea mai mare formatiune politica din ţară, e real,  însă ea este şi cea mai căpuşată. Nu înţeleg de unde rezidă teama acestui partid de a merge singur în alegeri. Este greu de înţeles de ce pesediştii îşi complică existenţa garantând colegii pentru politicieni care nu au treabă cu partidul lor.

 

Se discută foarte mult în aceste zile despre eventuala înlocuire a guvernului PSD cu unul format din noul PNL plus alţi fripturişti  din Parlament (UDMR, UNPR, parte din PC si PLR, etc) . Ca simplu cetaţean pot sa afirm ca distributia puterii intre un presedinte de o culoare politica si un Guvern provenind din cealalta zona reprezinta un ideal deoarece are darul de a induce o stare de echilibru intre palate. In tara noastra, din pacate!, puterea totala corupe total. Totul depinde insa de PSD, mingea se gaseste in terenul social-democratilor. Un partid condus de cuplul Ponta/Dragnea nu prea mai are sanse sa ramana la guvernare. Dragnea a dat iarasi cu batul in balta prin atacul direct la adresa Statelor Unite, aliat strategic al României in zona. Iesirile acestea au darul de a delegitima, ori aici discutam de presedintele executiv al PSD, omul care a fost unul dintre actorii principali ai inlaturarii lui Mircea Geoana, politician cu resurse nebanuite in relatia cu SUA.

 

Pentru PSD rămânerea la guvernare se traduce simplu,într-o ecuaţie cu două necunoscute: viitorul preşedinte al partidului va fi Geoana sau va fi un outsider gen Catalin Ivan. Cele doua solutii cred ca vor ranforsa partidul la guvernare. O eventuala reconfirmare a înfrântului Victor Ponta înseamna adio putere.

 

 

La mulţi ani români, la mulţi ani România!

Acum 96 de ani, la 1 Decembrie 1918 România căpăta forma cea mai fidelă a românităţii, odată cu Marea Unire a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Vechiul Regat, la care în prealabil aderase Basarabia şi Bucovina. Niciodată până la acel moment românii nu au avut parte de un stat care să redea atât de fidel decupajul etnic al zonelor locuite preponderent de ei. Din păcate acest întreg reprezentat de România interbelică nu a reuşit să treacă testul celui de-al Doilea Război Mondial, în debutul acestuia, prin prevederile Pactului Ribentropp-Molotov şi a Diktatului de la Viena, pierzându-se mari teritorii locuite de români.

 

Dar să continuăm să sperăm! Actuala situaţie internaţională ne poate conduce la gândul că nu este departe momentul în care românitatea se va regăsi între graniţele unei singure ţări care, cu bunele şi cu păcatele ei, este a noastră, a tuturor cetăţenilor români (în pofida duşului rece oferit de rezultatele alegerilor din Republica Moldova de ieri, dezideratul unirii rămâne valabil). Alta nu avem iar (auto)criticile nemiloase la care este supusă din interior poate că nu sunt întru totul meritate. Să trăim cu speranţa în viitor şi cu credinţa că suntem pe drumul cel bun.

 

La mulţi ani, România!

PS: De 1 Decembrie se întâmplă lucruri mari. La alegerile din  Basarabia se pare ca vom înregistra până la urmă o victorie a pro-europenilor în dauna uneltelor lui Putin. Se poate!

Recomandare: Binecuvântată fii,închisoare - un film pentru conştiinţe

Filmul pe care vi-l recomand reprezintă ecranizarea lucrării cu caracter autobiografic a scriitoarei Nicole Valéry-Grossu “Bénie sois-tu, prison”. Regimul concentraţionar din România anilor 1950 este prezentat prin ochii unei femei prinse într-un mecanism din care cu greu se putea închipui o ieşire. Alături poate de romanul Cel mai iubit dintre pământeni - opera lui Marin Preda care s-a bucurat şi ea de o ecranizare excepţională - Binecuvântată fii, închisoare înseamnă un trecut apropiat tradus pentru generaţiile ferite de fericirea comunismului. Vizionare atentă!

 

Ponta...De ce a pierdut?

In zilele trecute de la anuntarea victoriei lui Klaus Iohannis la alegerile prezidentiale am avut ocazia de a vedea, citi si auzi atat de multe motivatii aruncate pe piata incat esti tentat sa crezi ca fiecare dintre ele contine un sambure de adevar. Şi aşa şi este. Nu poate exista doar o singură explicaţie pentru tsunamiul care a lovit cu putere PSD. Ar fi prea facil.

 

După primul tur din  2 noiembrie, câştigat categoric de catre Victor Ponta, PSD a avut o mare problemă în a intui direcţiile corecte de urmat pentru securizarea victoriei candidatului propriu. Strategii de campanie au jucat o carte total greşită, cea a alianţei cu aşa-zişii baronii locali (termenul acesta nu imi place deloc!), bătând palma în acelaşi timp cu marea majoritate a candidaţilor ieşiţi din cursă, sub imperiul iluziei că în aritmetica politică unu adunat cu patru egal cinci. Fals, valabil probabil în toate matematicile euclidiene dar nu si în politică. Cât despre respectivii feudali ei se găsesc la momentul schimbului de generaţii, folosind un termen din sporturile de echipă. Dar iată câteva idei sintetice asupra a cea ce a condus la eşecul candidatului PSD.

 

1.Apariţia a două partide total noi cu un comportament greu intuibil: Partidul Facebook şi Partidul Diaspora. Într-o campanie electorală clasică - precum cea de la ultimele alegeri europarlamentare - rezultatul era deja cunoscut: PSD câştigă întotdeauna! Mobilizarea de pe Facebook şi exemplul Diasporei au fost factori determinanţi ai victoriei Neamţului. De fapt acestea au fost primele alegeri câştigate prin intermediul Internetului, social-media devenind încet-încet un instrument politic esenţial în câştigarea unor alegeri, fapt pierdut din vedere de către PSD. 

 

2.Prospeţimea în comunicare a echipei candidatului Klaus Iohannis. Intr-un interviu recent, Vlad Tăuşance, unul dintre cei care au coordonat echipa de imagine online a Neamţului spunea: Când Ponta posta mesaje de campanie seci, noi transmiteam în timp real din Londra și Torino, înaintea agențiilor de presă. Aici s-a câştigat enorm. Dacă Ponta beneficia de aportul unui consultant obişnuit cu înfrângerile - fac referire la Bogdan Teodorescu, cel care a luat bătaie din această postură şi în cazul lui Năstase, şi în cel al lui Antonescu şi, iată, acum, în cazul lui Ponta - Iohannis a mers pe mâna cuplului sudat Vasile Blaga-Felix Tătaru, cei care au bifat a treia victorie consecutivă la preşedinţia României. Spune ceva şi aceasta despre profesionalismul unora.

 

3.Prostiile debitate în public de către personaje din anturajul candidatului Ponta. Campionii vorbitului în dodii s-au numit cu siguranţă Gabriela Vrânceanu-Firea-Pandele, Dan Şova şi Lia Olguţa Vasilescu. Victor Ponta putea da greutate invectivelor, asumându-le, sau putea foarte facil să le respingă. El nu a facut nimic iar tâmpeniile emanate dinspre aceste "genii" s-au răsfrânt asupra şanselor sale de a accede la Cotroceni.

 

4.Rata de participare la vot. Un excelent tânăr sociolog timisorean imi spunea saptamana trecută că PSD ca şi partid poate avea controlul asupra rezultatului votului până la un procent de participare de 55-58%. După aceea e hazard sau înfrângere sigură. În nici o simulare nimeni nu a anticipat că atât de mulţi români vor dori sa dea un vot anti-PSD. Situaţia reprobabilă înregistrată la secţiile de votare din Diaspora la primul tur a amorsat o bombă care a explodat duminică, 16 noiembrie. În lista mea de prieteni de pe Facebook am aproximativ 600 de persoane. În afară de cazul celor direct implicaţi în campania lui Ponta, nu am vazut nici o postare favorabilă candidatului PSD! Am văzut în săptămâna premergatoare celui de-al doilea tur de scrutin o siguranţă exagerată în tabăra PSD, chiar şi în Timiş. Oameni inteligenţi pe care îi apreciez, s-au grăbit să tragă concluzii fără a mai aştepta numărarea voturilor. Prea multă încredere nejustificată...

 

5.PSD este un partid prea mare pentru România. Ideea aceasta a fost enunţată întâia dată de catre Crin Antonescu, omul care, alaturi de Victor Ponta, a avut de pierdut cel mai mult din punct de vedere politic în acest an. Fostul viitor preşedinte al ţării spunea că românilor le este teamă să încredinţeze toată puterea unui singur partid, mai cu seamă PSD - ului. Şi are dreptate de această dată.

 

6.Asocierea politică a lui Victor Ponta cu personaje expirate ale politicii precum CV Tudor, CP Tariceanu, Dan Diaconescu sau Teodor Melescanu. Respectivii enumeraţi mai sus nu numai că nu au adus un plus candidatului PSD dar au actionat precum niste pietre de moara agatate de picioarele lui Ponta. Un Tariceanu - imaginea generică a trădătorului fanariot prin excelenţă - nu avea ce căuta în preajma candidatului social-democrat. Despre VC Tudor - cel care a aruncat o tonă de dejecţii pe familia premierului - ce se mai poate spune?

 

Va fi greu pentru PSD să reuşească să treacă cu bine, intact, peste criza determinată de eşecul din aceste alegeri. Sunt multe orgolii acolo, sunt multe poliţe de plătit iar băieţii aştia ştiu cu mare artă să işi infigă reciproc cuţite în spate. Problema cea mare este aceea că netranşarea rapidă a situaţiei interne din principalul partid de guvernare ar genera instabilitate la nivel administrativ, pentru ca PSD este partidul cu cei mai multi primari din România. Într-o altă ordine de idei am văzut zilele acestea acţionând plenar cea ce nemţii numesc schadenfreude, adică plăcerea ignobilă de a te bucura de răul altuia. Nimeni nu merită asta...

Diferenţa dintre omul politic şi holograma de partid

Am fost şi voi rămâne adeptul oamenilor vii în politică, a acelora care vin cu idei şi cu mijloace de acţiune originale, personalizate, a celor cu discurs, cu atitudine, cu gravitate în exprimare. Din nefericire, acum, la o săptămână înainte de turul decisiv al alegerilor prezidenţiale, constatăm că ne-am căpătuit cu două holograme de partid pe post de finalişti. Oameni care nu spun nimic, nu transmit nimic, foarte slabi comunicatori, fiecare dintre ei sperând ca aparatele de partid să le facă treaba. Cu regret o spun, dar, cu toate erorile mandatelor sale, ultimul om politic român care a reuşit să transmită ceva a fost Traian Băsescu. După ce a apărut în prim-planul politicii la cel mai inalt nivel, România s-a împărţit între băsişti şi antibăsişti.  Ori asta spune multe.

 

Citeam zilele trecute o lucrare despre Harry S.Truman, cel de-al 33-lea preşedinte american (1945-1953), omul care a avut de luat unele dintre cele mai grele decizii la finalul celui de-al Doilea Razboi Mondial (folosirea armei atomice împotriva Japoniei, adoptarea politicii de îndiguire împotriva Uniunii Sovietice, etc). Nu a fost niciodată un politician de pagina întâi însă, atunci când a ajuns în funcţie nu i-a fost teamă să spună lucrurilor pe nume. Francheţea exprimărilor sale a devenit legendară.Truman a descoperit virtuţile ideilor exprimate pe şleau  în 1948, atunci când nimeni nu îi mai dădea vreo şansă în faţa candidatului republican  Thomas Dewey, un politician mai tânăr, cu priză la presa mondenă, un politician perfect pentru funcţia de preşedinte.

 

Truman a avut probleme mari chiar în faţa propriului partid, deoarece nici măcar democraţii nu mai credeau în şansa preşedintelui în funcţie de a fi reales. La Convenţia de la Philadelphia, partidul s-a scindat, sudiştii care se opuneau integrării rasiale a negrilor alegându-şi un alt candidat, la fel ca şi cei care se opuneau politicii externe ferme a preşedintelui. Facţiunea care a mai rămas din partid a mers până la capăt cu Truman în lipsă de altceva mai bun. Şi atunci acesta se dedublează şi adoptă un cu totul şi cu totul alt discurs. Atunci când marile cotidiane americane îi critică alegerile pentru funcţiile guvernamentale, Truman le răspunde: Nici un dobitoc de teapa voastră nu îmi va spune ce să fac! Mai clar nu se poate!

Închiriază un tren cu care va face turul Statelor Unite. Va vorbi mult, la radio, în faţa mulţimilor sau cu toti cei care vor să îl asculte. Oamenii care la început erau refractari faţă de persoana lui, acum îl adoră. Discursurile sale sunt pur şi simplu flamboaiante. Republicanii au General Motors, General Electric şi pe generalul MacArthur şi, în ciuda tuturor generalilor din lume, eu o să-i bat.  De altfel generalul MacArthur, un erou american, a devenit ţinta lui predilectă deoarece marele militar nu respecta autoritatea comandantului suprem, preşedintele Statelor Unite. Avea să-l dea afara din Armată mai târziu, declarând: I-am făcut vânt lui MacArthur pur şi simplu pentru că nu respecta autoritatea preşedintelui. Asta-i tot! Nu i-am dat papucii pentru că ar fi fost un imbecil amărât, ceea ce este de altfel, însă aceasta nu este ilegal în cea ce îi priveşte pe ofiţerii superiori. Dacă ar fi fost ilegal, trei sferturi dintre ei ar fi în închisoare.

 

Congresul devine o altă victimă a discursurilor lui Truman, cel care a înţeles din plin virtuţile populismului bine ţintit. Economia americană dă rateuri? Nici o problemă, Congresul e chemat să rezolve situaţia. Cum? Păi în lunile de vară ale anului 1948 Truman inundă efectiv Senatul si Camera Reprezentanţilor cu problemele americanilor de rând. Aleşii nu reuşesc să facă nimic într-un timp atât de scurt? Cu atât mai rău pentru ei! Cu mult dispreţ Truman tună: Dacă informaţi congressmenii despre starea lumii, ei devin isterici. Dacă nu le spuneţi nimic, ei se duc la pescuit. Win-win situation pentru Harry. Între timp presa îşi pezintă favoritul, pe republicanul Thomas Dewey, în cele mai calde situaţii. De exemplu vizitând Golden Gate Bridge, în San Francisco. Legenda fotografiei: Viitorul preşedinte al SUA şi viitoarea Prima Doamnă sub Golden Gate. De Mama Omida, ce mai!

 

Vine şi ziua alegerilor, 2 Noiembrie 1948. Dewey câştigă statul New York şi pare scăpat în învingător. Un prieten îl sună pe Truman şi îl întreabă ce şanse mai are. Eu acum mă culc, dar poţi să fi al dracului de sigur că voi câştiga Ohio, Illinois şi California. Adică exact statele care contează! La ora 4 dimineaţa este trezit. I se comunică faptul că are doua milioane de voturi avans, însă radiourile încă îl considerau învins. Totuşi Truman câştigă. Reacţia lui Dewey spune totul: Noaptea trecută m-am simţit ca un om care se trezeşte într-un sicriu şi m-am gândit "Daca sunt viu, ce caut aici? Si daca sunt mort, pentru ce am dorinta sa dau o raita pe la toaleta?"  Ediţia de a doua zi a cotidianului Chicago Daily Tribune îl dă ca şi câştigator pe Dewey, prilej pentru Truman de a lua din nou în derâdere presa si preferinţele ei politice. Se fotografiază cu această editie a ziarului - vezi foto mai sus.  Washington Post îşi asumă sarcina de a recredibiliza presa, în faţa sediului cotidianului tronând timp de câteva zile un panou cu înscrisul Domnule Preşedinte, suntem gata să mâncăm carne de corb de îndată ce veţi dori să ne-o serviţi. Scuze acceptate, viaţa merge înainte.

 

Vă pare cunoscut scenariul? Seamănă cu vreo întâmplare din istoria recentă a României? Atât Truman cât şi Dewey au avut corespondenţi în politica noastră din ultimi cinci ani. Situaţiile sunt repetitive, ciclice, modalităţile de a câştiga alegeri nu se schimbă în esenţă. Există doar strategi care nu înţeleg acest fapt.

 

Puterea tăticului care împarte biscuiţii

În istoria mijlocului de secol XX, în Statele Unite există un episod special reprezentat de guvernatorul statului Texas, Wilbert Lee "Pappy" O'Daniel, cel supranumit tăticul care împarte biscuiţii. Un personaj absolut original, negustor de făină până în 1938, an în care a decis că între această ocupaţie şi cea de politician nu este o foarte mare diferenţă şi şi-a pus în minte să câştige postul de guvernator al Texasului. În acea perioadă politica Marelui Stat era dominată de catre democraţi, orientare care a luat amploare în timpul mandatelor prezidenţiale ale lui Franklin Delano Roosevelt.

 

La acel moment părea total improbabil ca un republican să poată înfrânge curentul politic majoritar din societatea americană, determinat de New Deal-ul lui FDR. Însă acest politician total atipic a administrat democraţilor una dintre cele mai usturătoare înfrângeri pe care le-a văzut vreodată Texasul. A început să compună muzică country pe care o şi interpreta pe scena, în timpul campaniilor electorale, alaturi de bandul Hillbilly Boys şi de familia sa. A folosit ca nimeni altul instrumentul de adresare publică numit radio, o noutate tehnică la acea vreme. În cea mai pură tradiţie americană, a reuşit să facă un show din fiecare întâlnire pe care a avut-o cu alegatorii. Şi a câştigat contrar tuturor aşteptărilor.

 

O scenă a rămas pentru totdeauna întipărită în memoria contemporanilor; În 1939, în timp ce parcurgea drumul dintre Fort Worth şi Austin cu ocazia inaugurării mandatului său de guvernator, nu mai puţin de 250.000 de oameni l-au petrecut pe muzica unui cântec din campania sa electorala denumit Please pass the biscuits, Pappy!  Şi acest politician gregar şi populist a avut grijă ca titlul melodiei să nu rămână fără acoperire în fapte. Un campion al tuturor formelor de consens, el avea un program politic deloc complicat, pe înţelesul tuturor: Eu sunt sută la sută pentru Dumnezeul nostru. Sunt de partea văduvei şi a orfanului. Şi mai respect şi cele Zece Porunci.  Cum să-l învingi pe Pappy O'Daniel?