Dupa anul 2008, an considerat a fi unul de cotitura in cea ce priveste forma pe care a luat-o economia mondiala actuala, marile puteri economice au incercat diferite metode prin care sa reporneasca motoarele comertului mondial. Daca in cazul Chinei nu putem vorbi de schimbari majore, tara fiind beneficiara unei forte de munca activa enorma, remunerata la un nivel extrem de scazut vizavi de productivitatea sa reala, troica formata din Statele Unite, Japonia si Uniunea Europeana, a trebuit sa identifice noi modalitati de stimulare a consumului intern si international.
Statele Unite au avut cea mai logica si cea mai coerenta abordare a problemei. Da, cu toate ca aceasta criza mondiala isi are radacinile pe Wall Streetul newyorkez, actuala administratia americana - care nu este de admirat in prea multe domenii - a luat decizia de a creste plafonul datoriei de stat, cu toate criticile formulate de catre reprezentantii Tea Party sau ale Fondului Monetar International. Ce a insemnat acest fapt in termeni reali? Simplu, cresterea masei monetare aflate in circulatie a determinat inflatie dar, mult mai important, a reusit sa stopeze rostogolirea unor datorii reale din sectorul public si a dat o gura de oxigen producatorilor si exportatorilor americani. Produsele americane au redevenit competitive pe pietele internationale. Ganditi-va doar la industria auto sau cea high-tech!
Pe urmele Statelor Unite, Japonia a adoptat in mare acelasi gen de politica. Pentru a sustine exporturile guvernul condus de catre Shinzo Abe a depreciat cu nu mai putin de 20% moneda nationala, yenul, in raport cu dolarul american, provocand neliniste atat la Washington cat si la Seul. Mai mult, ministrul sud-coreean al Finantelor a declarat in luna aprilie ca
deprecierea yenului are "un impact semnificativ" asupra economiei Coreei
de Sud, mai grav chiar decat amenintarile Coreei de Nord. O declaratie extrem de grea care reflecta cu justete noua forma a expansionismului economic nipon.
In cea ce le priveste pe fantomele noastre de la Bruxelles, cei care conduc politica Uniunii Europene, in frunte cu Barroso si van Rompuy, ei nu cunosc alte masuri economice decat amputarea unor cheltuieli si reducerea la minim a consumului. Taiem, taiem, taiem...Nici o viziune, nici o idee, nici un orizont. Nimic altceva decat prezentul cenusiu. Exporturile extracomunitare au tot scazut in contextul in care moneda unica, euro, este supraapreciat sub efectul politicilor monetare inflationiste duse de catre Statele Unite si Japonia. Produsele manufacturate in tarile membre UE sunt necompetitive datorita pretului prohibitiv determinat de o moneda cotata mult peste valoarea ei reala.
In cea ce priveste Romania - tara membra a Uniunii Europene - ea se confrunta cu aceleasi probleme constatabile si in cazul altor state. Traim intr-o tara in care economia functioneaza pe baza de datorie. Lucrurile se misca in virtutea inertiei in conditiile in care sumele de bani intrate in economie nu acopera mai mult de 70% din totalul activitatilor economice. Rezulta de aici ca exista o datorie reala care reprezinta aproximativ 30% din total, datorie neacoperita si care este tot rostogolita. In fapt acest gen de economie incepe sa semene tot mai mult cu o schema financiara de tip Ponzi, fiind doar o chestiune de timp momentul in care ne vom lovi cu totii de aceasta realitate. Singura solutie reala aflata la dispozitia autoritatilor ar fi o depreciere controlata a leului in raport cu celelalte monede din cosul valutar. Acesta este doar unul dintre avantajele pe care ni le confera neaderarea la moneda unica europeana. Efectele negative ar fi de scurta durata, pe termen mediu putandu-se constata o revigorare a exporturilor si o reducere progresiva a procentului economiei pe datorie.
Dar ca sa iei astfel de masuri nepopulare trebuie sa ai curaj si viziune...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu