Redescoperindu-l pe Anton Pann:
Douã
pisici dintr-o casã, surori, fraţi vei sã le zici,
În
cãmarã dupã masã intrând ca nişte pisici,
Mirosirã,
cotilirã din taler în taleraş
între
altele gãsirã şi o felie de caş.
Sar
amândouã deodatã, asupra-i sã grãmãdesc,
Pentru
el vor sã se batã, fac gurã, se gâlcevesc.
Şi
una şi alta rele, mârâia şi miuia,
Sã-l
împartã între ele nicidecum nu se-nvoia.
Şi
ca sã nu se mai certe merg la cotoi, cer la el
Ca
prin dreaptã judecatã sã le-mpace la un fel.
Cotoiul,
ca un cu minte, le-a zis: Nu vã mai certaţi,
Ce
folos mii de cuvinte? eu ştiu cum vã împãcaţi:
Care
le împacã toate e cumpãna pre pãmânt,
Şi
împotriva-i nu poate nimeni sã zicã cuvânt.
Zicând
aceste, apucã şi cumpenele pe loc,
Ceru
caşul sã-i aducã, îl rupe drept prin mijloc
Pune
într-o parte ş-alta caşul cel în douã frânt,
Înalţã
cu mâna-ndatã cumpãna de la pãmânt;
Dacã
vede cã-ntr-o parte atârna mai greu niţel,
Ia
din ceealaltã parte şi muşcã ceva din el.
Îl
pune iar, iar râdicã, acum dincoaci greu vãzând,
Muşcã
şi d-aci niţicã, ca sã potriveascã vrând.
Apoi
iar şi iar şi iarã, când aci, când colea greu,
Vrând
lor rãu sã nu le parã, el a muşcat tot mereu,
Pân’
se sãturã pe sine şi lãsã pãrţile mici;
Atunci
le potrivi bine şi le dete la pisici.
Ele
dar silite furã astfel a se mulţãmi,
Dacã
minte nu avurã singure a-l împãrţi.
