Înţelepciunea vârstei. Despre Securitate si muzica rock

Mi-a fost dat să citesc zilele acestea într-un ziar (Adevarul), un interviu cu Aurel Mitran, impresar al unor trupe si artisti de muzică rock din România ceauşistă. Pentru cei curioşi, el se poate citi in integralitate lui aici. La aproape 60 de ani, dl. Mitran îşi priveşte foarte senin trecutul, cu o seninătate care unora le-ar lipsi, poate,  şi dacă ar trăi două sute de ani...Una dintre întrebările reporterului se referă şi la relaţia impresarului cu fosta Securitate.  Iată câteva răspunsuri:

 

Aveţi poveşti cu Securitatea?

Evident că totul era controlat. Dar, securiştii nu erau atât de tâmpiţi pe cât suntem tentaţi să credem. Costineştiul, de exemplu, e o invenţie perfectă. Era o oază de libertate. Ne-am dat seama după ce am îmbătrânit. Atunci aveam senzaţia că suntem toţi zmei. Dar, tineretul trebuia să răsufle pe undeva. 

 

V-aţi luat dosarul de la CNSAS, să vedeţi ce şi cum?

Nu mă interesază. De ce?

 

Să vă vedeţi viaţa prin ochii altora. E interesant.

Şi să-mi stric prieteniile de-o viaţă, la bătrâneţe? Cu ăla cu care ai băut până dimineaţă la 25 de ani, să afli acum, la 60 de ani, că se ducea să dea cu subsemnatul? La ce-ţi mai foloseşte? 

 

Înveţi ceva.

La anii pe care îi am eu nu mai înveţi nimic. La anii mei îţi faci cruce. Tata avea o vorbă: „Nu te mai certa cu ăştia, că nu mai aveţi timp să vă împăcaţi“. Dacă te cerţi la 25 de ani, mai ai timp să te împaci, dar la 60 de ani…

 

Motivaţia aceasta legată de vârstă şi de scopul demersului aflării numelui/numelor celor care au avut grijă ca să afle şi alţii opiniile tale legate de cel mai iubit fiu al ţării şi de savanta lui soţie am mai auzit-o şi din gura tatălui meu, cel care, intr-o toamna a anului 1988 având un copil internat in spital cu hepatită şi fiindu-i necesară ca şi regim carnea de mânzat, constatând absenţa ei totală din galantare, a întrebat cu voce tare daca Ceauşescu are dreptul la carne? Au mai urmat şi câteva trimiteri in origini a Marelui Carmaci si a Savantei, fapt care l-a costat o prezenţă de câteva ceasuri intr-o anumită instituţie. Niciodată, in aceşti douăzeci şi patru de ani pe care i-a mai trăit după 1989 nu a vrut să afle numele celui care i-a facut acest bine. Zicea doar că toţi care erau prezenţi atunci în Măcelaria din Calea Aradului îi erau colegi de servici de la UTT,  prieteni...