Paradoxuri româneşti

Probabil că dacă s-ar face un sondaj printre cetăţenii patriei noastre, ideea de democraţie ar fi îmbrăţişată de opt din zece români. Dacă introduci în ecuaţie şi partidele politice ca instrumente ale aplicării ideilor în practică aproximativ aceeaşi români ar strâmba din nas. Ori democraţie fără un sistem pluripartidist nu există! Să afirmi că doreşti democraţie dar fără partide, este un nonsens. Ori dorim democraţia cu tot cea ce implică ea ori alegem o altă cale.

 

Trăim în ultimul timp o perioadă tulbure. Ideea de tehnocraţie a fost urcată pe un piedestal la care se închină o majoritate consistentă a românilor. Avem de-a face cu o veritabilă invazie dinspre ONG - uri şi multinaţionale către sfera guvernamentală. Ori guvernarea se realizează prin intermediul partidelor politice. Există alegeri care determină o majoritate parlamentară iar aceasta propune un prim-ministru. Diferenţa dintre o guvernare politică şi una tehnocrată este aceea că politicul dă socoteală în faţa cetăţenilor atunci când le cere voturile.  Tehnocraţii în schimb au parte de o responsabilitate extrem de difuză. De obicei majoritatea acestora din urmă fac un pas lateral din politică/administraţie după încheierea mandatului public, deci nu răspund direct în faţa cetăţenilor.

 

Nici măcar o ţară din Uniunea Europeană nu are la guvernare un cabinet tehnocrat! Există varianta guvernelor de uniune naţională dar nu cu o compoziţie tehnocrată ci una eminamente politică, asumabilă direct în faţa cetăţenilor. Sigur, şi partidele politice existente ar trebui să se deschidă în faţa celor care doresc realmente să se implice. Din nefericire formaţiunile româneşti par a fi unele ermetizate, incapabile de a aduce în prim-plan figuri noi, oamenii credibili care profeseză aceleaşi idei, însă paralel cu partidul. Poate că acum, odată cu schimbarea garniturilor de lideri locali şi naţionali, această optică se va schimba. Semne încurajatoare există.