Republica Partidocratică România

La nivel politic apele s-au despărțit în România între Vechi (PNL, PSD și UDMR) și Nou (AUR și USR). Falia principală o constituie guvernarea. Toleranța sistemului clasicizat (în rău) românesc față de nou, de alteritate, tinde către zero. Nici o surpriză, acest domeniu este totalmente nereformabil în condițiile actuale. Generațiile de oameni politici maturizați după 1990 sunt  - într-o covârșitoare majoritate - doar niște fripturisti fără nici o pojghiță profesională: lipitori de afișe apoi o școală sau o academie de pripas (Academia SRI sau SNSPA) iar ulterior deputat, senator, ministru sau secretar de stat. 

Teoria dialecticii lui Hegel, a celor trei faze - teză, antiteză, sinteză - e neaplicabilă "omului bolnav" care este politicianismul veros românesc. Guvernările de la noi nu au un fundament ideologic ci ele sunt doar expresiile politice a spiritului de gașcă, cu privire directă și cu mâinile lung întinse către resursele statului. Sistemul rotativei guvernamentale - care a fost unul atât de iubit și de apreciat în regatul României (dar atât de păgubos până la urmă!), și care are un fan declarat în persoană lui Klaus Iohannis - este unul ermetizat în fața a tot ceea ce înseamnă noutate. Din enunțul lui Hegel avem doar primele două elemente, teza și antiteză. "Sinteza" reprezintă cel mult o revista de cultură şi gândire strategică înființată de Vasile Dincu. Și atât.

Ori acest lucru nu poate conduce decât la plafonare și, mai apoi, la regres. Karl Popper considera partidele că fiind o moștenire a totalitarismului: caută ideologii, limitează din libertatea actorilor politici și uniformizează opinii. El a emis și ideea suprimării sistemului partidist, dar dintr-o cu totul altă perspectiva decât una dictatorială.

România nu mai este de mult o democrație ci, în sensul cel mai strict, ea a devenit o partidocrație. Partidul/partidele mainstream (sau legitimatia de membru) sunt totul. Rezultatele le putem vedea zilnic.

Nevoia de lideri in vremuri de criza

Diferenta esentiala dintre romanii antici si societatile moderne care incearca cumva sa se constituie ca niste replici ale Romei, este aceea ca primii intelegeau necesitatea existentei unui sistem politic elastic, care sa poata glisa relativ usor intre democratie si dictatura pe termen limitat, in situatii de criza. 

In istoria Romei antice a existat un personaj extraordinar, pe numele sau Lucius Quinctius Cincinnatus (519 - 430 i.Hr)  care a fost consul de cinci ori si dictator in 458 si 439 i.Hr. Sistemul politic roman prevedea ca, daca Roma este in pericol atunci toate discutiile trebuiesc sa inceteze.  Se facea automat permutarea intre democratie si dictatura. Comanda era in mana unui singur om, minte luminata, a carui vointa era considerata ca fiind a zeilor. Toate interesele personale, egoiste, erau sterse, primand doar interesul general al Romei. Pe omul asta, Cincinnatus, romanii l-au deranjat de vreo doua ori ca sa le fie dictator. Se spune ca de fiecare data delegatia care va venit la mosia lui sa il anunte ca astia de la Roma il vor dictator, l-a gasit arandu-si pamantul, cu plugul cu boi. Cu alte cuvinte l-au luat de la coarnele plugului si l-au dus la Roma, i-au dat puteri absolute pe termen limitat si i-au zis: "Lucius, salveaza-ne!" 

In prima sa dictatura, Cincinnatus a salvat Roma de invazia Aequinilor, Sabinilor şi Voscilor. Dupa ce a inlaturat pericolul, acesta a renuntat la puterile sale nelimitate si a plecat sa isi cultive din nou pamantul.  Si a doua dictatura a lui Cincinnatus a inceput tot de la coarnele plugului. Si din nou Roma a ascultat cu sfintenie ordinele sale. Si inca o data a fost bine. 

Filosofia acestui model roman este una extrem de simpla: vremurile de criza cer o comanda ferma, unica, respectata. Si ne mai cer ca noi, cetatenii, sa renuntam macar la o mica parte din libertatile si interesele noastre individuale, egoiste si sa ne punem (macar temporar) in slujba interesului general, comun. 

Va fi greu pentru Romania in urmatoarele saptamani (in contextul crizei Covid-19), in conditiile in care Statul nu isi asuma mai nimic.

România, ţară săracă şi scumpă

Titlul acestei postări poate părea un non-sens pentru unii dar aceasta este realitatea în care trăim. Marea majoritate a românilor au deja bifată minim o ieşire peste hotare, la vest de România. Nelămurirea cu care se întorc mulţi dintre ei este aceea că dincolo preţurile sunt mai mici decât la noi. Românii, popor aflat la coada listei în cadrul Uniunii Europene, dacă ne raportăm la puterea de cumpărare, sunt obligaţi să plătescă mai mult pentru produse şi servicii echivalente cu cele din celelalte ţări membre UE. De ce? - este întrebarea legitimă pe care şi-o pun românii.

O cauză este si aceea că nu mai producem nici măcar strictul necesar de produse alimentare necesare acoperirii cererii de consum a pieţei interne. Sigur, cel mai facil lucru ar fi să aruncăm întreaga vină pe industria alimentară, legumicultură, agro-zootehnie, etc. Totuşi ar fi o abordare eronată. Primii vinovaţi sunt aceia care au negociat capitolele care acoperă acest domeniu din Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. Este incalificabil ca aproape orice tip de subvenţie guvernamentală să fie considerată ajutor de stat şi pusă la index de Bruxelles! Exemplul Poloniei revine obsesiv, dar este încă cel mai elocvent. Ştiţi care este ţara de provenienţă a lubeniţei de Gottlob care se vinde încă din luna iunie pe uliţele satelor bănăţene? Polonia. În acea lună adevărata lubeniţă de Gottlob încă nu este propice consumului. Guvernul polonez acordă subvenţii în virtutea unei abordări mai naţionale a producţiei interne. În fapt singurul tip de naţionalism care ar trebui profesat în secolul XXI este cel economic. Bunăstarea de aici vine. Naţionalismele de tip etnocratic sau religios nu îşi mai au obiectul într-o lume care tinde ea însăşi să devină un creuzet de tip Babel.

Faptul că nu avem decât într-o foarte mică măsură producţie internă destinată pieţei autohtone (nu vă amăgiţi, multinaţionalele din România produce doar indirect pentru piaţa internă, mare parte a producţiei - care de obicei înseamnă piese şi subansamble - se reîntoarce pe piaţa locală sub formă de produse finite, asamblate în altă parte) face ca preţurile importurilor să fie unul mare. Adaosurile comercianţilor români reprezintă doar nişte iluzii uşor demontabile. Încurajarea producţiei interne ar trebui să fie literă de lege pentru orice guvern legat de un contract social cu proprii cetăţeni. Personal nu cred însă că menirea actualului cabinet Cioloş, de exemplu, este una de promovare a intereselor României. Nemaifăcând caz de absorbţia 0 (ZERO) a fondurilor comunitare, mai mult, actualul guvern a început să dea înapoi până şi fondurile deja accesate. Vă dau un exemplu în acest sens, având în centrul lui cazul comunei Dumbrăviţa.

În urmă cu câţiva ani primaria locală a depus un proiect pe fonduri europene care viza edificarea unui centru de zi pentru îngrijirea copiilor. Acesta a fost considerat eligibil de către birocraţii bruxellezi, spațiul respectiv urmând să deservească un număr de 216 copii proveniți din familii dezorganizate sau copii cu dizabilități, cu vârste cuprinse între 3 și 14 ani. De asemenea, 45 de persoane urma să asigure deservirea acestui centru. Cifre fixe! În toamna anului trecut conducerea comunală constată că, ca urmare a creşterii numărului de copii preşcolari din localitate (Dumbrăviţa îşi tot măreşte numărul de locuitori în fiecare an) sunt necesare de urgenţă săli de clasă pentru trei grupe de grădiniţă. Primarul îşi asumă decizia de a găzdui pe aceşti preşcolari în clădirea nou-ridicată, pentru a asigura buna desfăşurare a procesului de învăţământ. Perspectiva alegerilor locale din această vară ia minţile unora (s-au văzut cazuri şi mai aproape de noi!) Primăria Dumbrăviţa fiind acuzată de schimbarea destinaţiei acestui spaţiu. Urmarea? Bruxellesul dictează că Dumbrăviţa trebuie să returneze întreaga finanţare, în valoare de aproximativ 1.750.000 euro. Ambiţii locale mărunte corelate cu prevederi extrem de restrictive în privinţa fondurilor UE şi cu existenţa unui guvern care - nu doar că nu accesează banii europeni ci, mai mult! -  pare decis să-i trimită îndărăt la Bruxelles toţi cei accesaţi anterior. Toate acestea în contextul în care de o mică parte a construcţiei beneficiau tot copiii Dumbrăviţei. Hmm! Pentru că nu doar onorabilul domn Pleșu urmărește serialul Las Fierbinți, există acolo o scenă definitorie în care primarul Vasile, întrebat fiind de ce nu vin fonduri europene pentru necesitățile reale ale satului, răspunde:"Ce crezi mă tu, că Uniunea asta Europeană îți dă bani pentru ce ai tu nevoie? Îți dă pentru ceea ce crede ea că ai nevoie." Melci, sălcii și altele. 

O altă cauză a îngustării producţiei interne o reprezintă dispariţia treptată a meseriaşilor. Până acum câţiva ani mai existau ateliere individuale care făceau mica producţie la comandă de încălţăminte, haine, piese strunjite, etc. Încet-încet totul dispare, biologic , odată cu dispariţia fizică a celor care au primit cândva o educaţie profesională şi au stăpânit o meserie. Tinerii nu mai sunt interesaţi în meserii deoarece acestea nu le aduc o recunoaştere imediată, un statut social superior instant. Ne bucurăm aproape prosteşte atunci când ni se vorbeşte de creşterea economică masivă a României. Nu ni se spune însă că consumul bunurilor importate reprezintă motorul acestei creşteri. Gradul de îndatorare se măreşte exponenţial. Agricultura scade ca şi pondere în PIB iar sectorul construcţiilor este subreprezentat. În aceste condiţii nu poate să ne aştepte decât vremuri grele.

România are nevoie de un proiect de ţară care să transceadă ciclurile electorale de patru ani. Baza lui economică ar trebui să-l constituie producţia internă. Când vom avea parte de un consum intern bazat în cea mai mare parte pe ceea ce producem noi abia atunci vom putea discuta de  creştere economică reală, sănătoasă şi de preţuri echivalente cu cele din Vest.

Despre mentalitate şi inadecvarea modelelor

S-au scris atât de multe lucrări despre mentalităţi încât ele, cu siguranţă, ar putea umple o întreagă bibliotecă universitară. Bunăoară despre români, despre naţia noastră. Există un domn istoric (acelaşi Piparcă) care şi-a făcut o profesiune din a ne explica de ce suntem noi, românii,  altfel. Şi ne dă la temelie de parcă dânsul a ieşit din fund de prinţesă, în mijlocul grădinii Edenului. Prin ochii neofitului argumentaţia d-lui Piparcă pare una semivalabilă; raportarea la Occident ne cam lasă de căruţă. Vina este a mentalităţilor, ne spune tot dânsul. Dar oare doar noi, românii, suferim de o raportare deficitară la cea ce se întâmplă în Occident, mai cu seamă în lumea anglo-saxonă şi germanică?

 

Haideţi să vedem o comparaţie a mentalităţilor, dintre două state care se revendică ambele din ampla civilizaţie occidentală: Marea Britanie şi Italia. Ca totul să aibe sare şi piper transferăm acţiunea în prima partea al celui de-al Doilea Război Mondial. Începutul anului 1941. Cele două ţări sunt adversare în Nordul Africii. Generalul Archibald Wavell, comandatul armatei britanice din Egipt, dorea ca italienii să-şi deplaseze rezervele spre sudul Abisiniei, astfel încât să-i faciliteze lui atacul spre nord. Prin urmare strategia sa a fost aceea de a-i momi pe italieni să-şi consolideze poziţiile în Somalia Britanică, recent cucerită de soldăţeii lui Mussolini. Britanicii lansează o intoxicare către partea italiană, convingându-i pe aceştia de faptul că vor invada Somalia. Wavell a acţionat ţinând cont exclusiv de mentalitatea britanică, de modelul insular de a răspunde la provocări. Intenţia generalului britanic a fost aceea de ai face pe italieni să-şi disloce trupele în sud, pentru apărarea noii cuceriri teritoriale. În schimb italienii au evacuat Somalia, ducând şi aceste trupe către ţărmurile Mediteranei, întărind practic poziţiile deţinute acolo.

 

Sigur, acesta este un exemplu provenit din sfera militară. Ar mai însă fi atâtea altele. Tipul de răspuns al unei naţiunii în faţa provocărilor conţine extrem de multe imponderabile. Naţiunea română este altfel deoarece toate naţiunile lumii au comportamente diferenţiate în faţa feluritelor tipuri de provocări. Este foarte dificil de şablonizat orice tip de reacţie iar cel care se încumetă să facă acest exerciţiu trebuie să aibe o înţelegere deosebită a naţiunii-obiect de studiu. Ori domnul Piparcă este inadecvat acestei misiuni.

 

Ideologiile politice în România anului 2016

Aud uneori în jurul meu întrebarea supremă în cea ce priveşte orientarea politică: Tu eşti de stânga sau de dreapta? Desigur, orice respondent care se respectă are şi o opţiune doctrinară. Astfel, cu multă morgă, poţi auzi din partea unuia care nu a lucrat nici măcar un minut în mediul privat că el este dă dreapta, după cum un gigel care are o echipă de zidari plătiţi la negru cu mult sub media economiei, răspunde cu patos că el este dă stânga. Aceasta - ca şi multe altele - face parte din pleiada de contradicţii care ne caracterizează ca şi popor. Dar ăsta este atât farmecul cât şi blestemul nostru.

 

Însă lucrurile stau mult mai rău privind în sus, către vârful piramidei politice actuale. Nici măcar unii dintre membrii Parlamentului nu prea pricep ce e aia ideologie politică. În aceste condiţii nu poţi cere celor mulţi decât să se conformeze cu cea ce văd şi aud la televizor. Ori acolo el îl poate urmări pe deputatul/senatorul X care trece cu o graţie de prim-balerină de la partidul A (dreapta) la partidul B (stânga) fără să roşească în obraji. Să spunem că asta ţine şi de educaţie şi de morală. O întrebare însă rămâne: Mai sunt de actualitate diferenţierile ideologice stabilite în preajma Revoluţiei Franceze de la sfârşitul secolului al XVIII - lea? Urmărind cea ce se întâmplă de câteva decenii bune, personal sunt tentat să cred că nu. Nu mai există guvernări pure de dreapta sau de stânga ci un mixaj de măsuri politice care pot fi revendicate atât dinspre stânga cât şi dinspre dreapta politcă. Tendinţa aceasta nu este una caracteristică doar noilor democraţii ci ni se relevă ca un fenomen generalizat. Guvernarea lui Tony Blair din Marea Britanie a însemnat, poate, apogeul din prima parte a mariajului stânga plus dreapta. Modelul s-a extins deoarece a apărut ca fiind unul de succes.

 

Guvernările din România ultimilor cincisprezece ani nu au făcut rabat de la acest curent. Atât PSD cât şi PNL au guvernat cu ochii larg deschişi, fără vreo amprentă ideologică foarte clară. Aş dori însă să abordez puţin mediul online care se revendică ideologic de la tradiţiile stângii sau dreptei politice. Citesc astfel pe pagina de întâmpinare a unui blog politic românesc, revendicat de dreapta, următorul credo: I'm a fan of Disproportionate Response!   Sigur, un slogan la modă acum câţiva ani în mediile neoconservatoare americane, care încerca să transmită ceva. Poate că are vreun sens acolo, în State, dar aici la noi sună extrem de fals. Ca român, cum poţi să fi un admirator al raspunsului (militar, se înţelege!) disproporţionat când noi, ca şi ţară, nu reuşim de zece ani să formăm o escadrilă de avioane militare care să mai şi zboare! Forme fără fond, ar constata Maiorescu, fără teama de a greşi.

 

În acelaşi mod imatur gândesc şi apologeţii stângii. Bunăoară, în aceste zile se discută intens despre cât ar fi de benefică creşterea salariului minim pe economie la 1200 de lei. O dispută falsă, dacă este să îmi spun părerea. Probabil că onorabilii apărători ai acestei idei nu iau în considerare faptul că, odată cu creşterea din pix a lefurilor, vor creşte propoţional cuantumurile amenzilor şi a unelor impozite. Nemaiamintind aici că promovarea unui salariu minim foarte ridicat poate să însemne şi o interdicţie de a lucra. Un exemplu: Să luăm cazul unui mic intreprinzător dintr-un sat sărac din lunca Timişului, să zicem. Obiectul de activitate îl constituie confecţionarea de coşuri de nuiele din lemn de salcie. El are nevoie de muncă angajată dar preţul de piaţă a acestor coţuri este unul necompetitiv în condiţiile oferirii unor salarii medii sau mari. Avem pe de-o parte necesitatea muncii angajate, forţă de muncă disponibilă în zonă, necesităţi de trai mai reduse faţă de zonele urbane şi periurbane (oamenii mai au câte o grădină, gaini, animale, etc) iar pe cealaltă o legislaţie restrictivă în cea ce priveşte cuantumul salarial. De pierdut au cu toţii!

Postmodernismul a acţionat vizibil şi asupra formei consacrate a eşicherului politic. Disoluţia ideilor clasice este un fapt de domeniul evidenţei. Dacă ne raportăm la Statele Unite, acolo neoconservatorii au oricând loc în cadrul administraţiilor democrate. Viitorul va aparţine formaţiunilor politice capabile să ofere soluţii în funcţie de problemele reale pe care le traversează societatea. Factorul ideologic va fi unul secundar, subsumat obiectivului principal.

 

Paradoxuri româneşti

Probabil că dacă s-ar face un sondaj printre cetăţenii patriei noastre, ideea de democraţie ar fi îmbrăţişată de opt din zece români. Dacă introduci în ecuaţie şi partidele politice ca instrumente ale aplicării ideilor în practică aproximativ aceeaşi români ar strâmba din nas. Ori democraţie fără un sistem pluripartidist nu există! Să afirmi că doreşti democraţie dar fără partide, este un nonsens. Ori dorim democraţia cu tot cea ce implică ea ori alegem o altă cale.

 

Trăim în ultimul timp o perioadă tulbure. Ideea de tehnocraţie a fost urcată pe un piedestal la care se închină o majoritate consistentă a românilor. Avem de-a face cu o veritabilă invazie dinspre ONG - uri şi multinaţionale către sfera guvernamentală. Ori guvernarea se realizează prin intermediul partidelor politice. Există alegeri care determină o majoritate parlamentară iar aceasta propune un prim-ministru. Diferenţa dintre o guvernare politică şi una tehnocrată este aceea că politicul dă socoteală în faţa cetăţenilor atunci când le cere voturile.  Tehnocraţii în schimb au parte de o responsabilitate extrem de difuză. De obicei majoritatea acestora din urmă fac un pas lateral din politică/administraţie după încheierea mandatului public, deci nu răspund direct în faţa cetăţenilor.

 

Nici măcar o ţară din Uniunea Europeană nu are la guvernare un cabinet tehnocrat! Există varianta guvernelor de uniune naţională dar nu cu o compoziţie tehnocrată ci una eminamente politică, asumabilă direct în faţa cetăţenilor. Sigur, şi partidele politice existente ar trebui să se deschidă în faţa celor care doresc realmente să se implice. Din nefericire formaţiunile româneşti par a fi unele ermetizate, incapabile de a aduce în prim-plan figuri noi, oamenii credibili care profeseză aceleaşi idei, însă paralel cu partidul. Poate că acum, odată cu schimbarea garniturilor de lideri locali şi naţionali, această optică se va schimba. Semne încurajatoare există.

Cu mâinile curate în România?

Înşiruire amalgamată: Italia, 1992, Mani Pulite, Mario Chiesa, Giani de Michelis, Bettino Craxi, Antonio di Pietro, 10%, şpagă, Sergio Moroni, sinucideri, condamnări, Tangentopoli, Eni, Gabriele Cagliari, Raul Gardini, PSI, sinucideri,Italia...Şi un adevăr mare cât Vezuviul rostit de unul dintre cei vizaţi de ancheta Mani Pulite, e vorba de Bettino Craxi (foto dreapta):

 

Trebuie spus ca mare parte a finantarii politice este ilicita sau ilegala. Partidele si cei ce se sprijina pe aparatul de partid, pe propaganda, pe activitati promotionale si asociationale au recurs sau recurg la surse aditionale de finantare ilegala. Daca acestora li se atribuie un caracter penal, atunci se poate spune ca mare parte a sistemului politic are un caracter penal. Nu cred sa existe cineva care sa fi avut in responsabilitatea sa o organizatie majora si care sa infirme afirmatiile anterioare, caci – mai devreme sau mai tarziu – faptele il vor contrazice.

 

Valabil în proporţie de 100% şi în cazul României din zilele noastre. Atunci, în Italia, datorită scârbei stârnite în rândurile electorilor de prezentarea în public a acesor fapte, a transparenţei aproape totale de care a dat dovadă Antonio di Pietro, a apărut omul politic gregar, antisistem, împreună cu partidul care i-au trimis în concediu pentru ani buni pe socialiştii, comuniştii şi creştin-democraţii italieni; Silvio Berlusconi şi Forza Italia. Cancerul care macină politica românească, intuit de Craxi în cazul Italiei anilor 90 îl reprezintă sistemul de finanţare a partidelor şi formaţiunilor politice.

 

Apropo, ştiţi de la ce sumă a pornit întrega afacere Mani Pulite în Italia? Insignifiantă, undeva la aproximativ 3500 de dolari.  Totul a pornit de la un nene pe nume Mario Chiesa care era directorul sanatoriului "Pio Albergo Trivulzio" din Milano si unul din cei mai importanti membri la nivel local ai Partidului Socialist Italian. Acesta cerea un paraîndărăt de 10 procente din valoarea fiecărui contract încheiat cu furnizorii de către sanatoriul lui. Cade într-o cursă întinsă de un tânăr procuror, Antonio di Pietro, fiind surprins exact în momentul în care băga în buzunar suma de 7 milioane de lire italiene. Un mizilic faţă de sumele astronomice care se regăsesc în referatele procurorilor DNA din ţara noastră. Antonio di Pietro va deveni, in mai putin de un an, un erou national in lupta impotriva coruptiei.

Dacă se va respecta tiparul - şi dat fiind sursa comună de inspiraţie precum şi mimetismul caracteristic societăţii româneşti post-1989 faţă de fenomenele consumate deja în alte spaţii geografice, el se va respecta -  rămâne de urmărit doar care vor fi beneficiarii majori ai reaşezării placilor tectonice din politica noastră internă. Avantaje vor avea partidele şi politicienii antisistem, cei care nu trebuie să respecte reguli şi cutume, cei care vor avea posibilitatea de a se folosi de toate mijloacele pentru a accede la putere, mergând chiar până în extremele politicii tradiţionale. Şi nu este deloc bine!

Si din acest motiv imi place America!

 

Statele Unite au ajuns o naţiune măreaţă şi datorită modului în care conducatorii uniunii s-au raportat la funcţiile vremelnic ocupate. Sa va redau un exemplu, amintit si de Jean Luc Hees in Istoria Casei Albe. Al treilea presedinte american Thomas Jefferson si-a incheiat seria celor doua mandate prezidentiale la 4 martie 1809. Succesorul sau s-a numit James Madison, si el originar din Virginia, precum predecesorul sau. Ceremoniile de investitura au avut loc in nou-fondata capitala Washington, la ele participand mii de entuziasti.

 

Hees ne spune ca  pentru prima data a avut loc un mare bal prin care se celebra intrarea intr-un nou ciclu prezidential, evenimentul avand loc la Long's Hotel, in Georgetown. Noul presedinte James Madison a tinut un lung discurs si l-a rugat pe Jefferson sa ia loc alaturi de el. Plin de demnitate, Thomas Jefferson l-a refuzat pe Madison, spunandu-i: "In aceasta zi eu ma intorc la popor. Si voi sta in randul poporului." Ce-ar mai fi de adaugat?

 

Din nefericire putini sunt conducatorii care inteleg sensul unei magistraturi incredintate de catre popor. In tara noastra avem de-a face cu presedinti sau fosti presedinti care se viseaza un fel de ayatollahi, ghizii unor revolutii care nu au avut loc. Un tip de politician precum Ion Iliescu va parasi politica doar cu picioarele inainte. Prin 2004 Emil Constantinescu (da, a existat in istoria recenta a Romaniei un presedinte cu acest nume!) se visa deja viitor presedinte al Romaniei, dupa ce in 2000 se declara invins de sistem. Mi-e teama sa ma gandesc ce se va intampla dupa decembrie 2014, cand Traian Basescu va pleca de la Palatul Cotroceni! Cel din urma lucreaza din zori pentru a-si asigura perpetuarea politica prin intermediul Elenei Udrea.

 

De ce oare ne lipseste decenta de a privi lucrurile just, de a ne situa exact intre limitele unui mandat oferit de electori? E greu de inteles!

 

PS: A doua zi dupa intamplarea amintita mai sus, deci pe 5 martie 1809, Thomas Jefferson a pus saua pe cal si s-a reintors acasa, in Virginia, la doua sute de kilometrii spre sud. El a fost nevoit sa infrunte o inspaimantatoare furtuna de zapada timp de mai multe zile, ajungand la Monticello - oraselul sau de bastina - abia la jumatatea lunii martie. Vecinii au fost incantati sa il intampine pe cel care timp de opt ani a condus destinele tanarului stat american.

 

Sursa foto: www.tenthamendmentcenter.com

Sursele noului puseu al luptei impotriva coruptiei din România

Doua texte care ar trebui sa dea frisoane celor direct vizati. Primul ii apartine Secretarului de Stat John Kerry si a fost rostit in cadrul Conferintei pentru Securitate care a avut loc la Munchen, la inceputul acestui an. Desigur, summitul era centrat pe situatia din Ucraina dar declaratia lui Kerry acopera intreg Centrul si Estul european plus zona Balcanilor. We see a disturbing trend in too many parts of Central and Eastern Europe and the Balkans. The aspirations of citizens are once again being trampled beneath corrupt, oligarchic interests, interests that use money to stifle political opposition and dissent, to buy politicians and media outlets, and to weaken judicial independence and the rights of nongovernmental organizations.

Reluand ideile expuse la Munchen de catre John Kerry, Victoria Nuland, asistentul pentru afaceri europene şi euroasiatice al secretarului de stat al SUA, a evocat acum cateva zile exact spectrul unei crize profunde a zonei central-sud-estice a Europei, datorata in special coruptiei.

 

We are also seeing a growing league of oligarchs and corrupt politicians work together, including across national lines, to protect and help each other maintain that influence, and keep the cash flowing that feeds their preferred system. Corruption of this kind doesn’t just rot democracies from the inside, it also makes them vulnerable to corrupting influences outside country who seek undue economic and political influence over state policies and decision-making. In other words, in many parts of Europe, fighting corruption needs to be a higher national priority in order to protect and defend democracy and state sovereignty.

As we look to shore up the security, prosperity and values that are vital to our shared aspiration for a Europe whole free and at peace, therefore, fighting corruption must be a more central line of effort. Over the coming year, you will see our focus on this intensify in the work we do across the Balkans, and Central and Eastern Europe, in close collaboration with the with EU, to help these countries promote clean, accountable government, a lively and free civil society, and media independence and to help governments and citizens expose and root out corruption wherever it hides.

 

Ultima fraza redata aici este una profund nelinistitoare pentru cei care se dedau la practicile invocate de Nuland. Americanii detin marea calitate de a reusi acolo unde altii dau gres. Angajamentul american in favoarea celor care lupta impotriva flagelului coruptiei devine unul deschis. Focusarea americanilor pe problematica interna a tarilor din acest areal, in conditiile in care guvernele nationale nu au reusit sa stapaneasca fenomenul, poate insemna o garantie pentru cei care au curajul de a ancheta marile cazuri care, iata, dupa atata vreme, devin publice. Lupta anticoruptie din Romania va lua alte aspecte si va avea alte valente, in viitorul apropiat.

 

Tara noastra a devenit un punct strategic important in noul joc geostrategic mondial care opune Statele Unite si Rusia. Cine se mai iluzioneaza in a crede ca cea ce se intampla  se datoreaza "justiției băsiste" și a "procurorilor băsiști" au mari probleme de racordare la realitate. Culmea, lui Traian Basescu - care de destula vreme nu mai inseamna foarte mult in politica romaneasca -  ii convine de minune sa pozeze in sponsorul acestor actiuni de lupta anticoruptie deoarece ii creeaza o anumita imagine cu care poate contribui din plin la noua constructie politica numita Partidul Miscarea Populara.

Lectia de franceza. De Gaulle despre esenta parteneriatelor strategice militare

Redesenarea prin forta a frontierelor in imediata vecinatate a tarii noastre nu are cum sa nu afecteze politicile de securitate ale tarii noastre. Umbrela de securitate a NATO (SUA)  - organizatie din care, din fericire, facem parte - are insa limitele ei, intuite inca de la inceputuri de oamenii de stat atenti la dinamica relatiilor internationale. Inca din anii '60 presedintele francez Charles de Gaulle, politician cu o solida pregatire militara, arata ce nu trebuie sa faca Franta. Spunea de Gaulle: Este intolerabil pentru un mare stat sa-si lase destinul in seama deciziilor si actiunilor altui stat, oricat de prieten ar fi. Tara integrata isi pierde interesul pentru apararea nationala, din moment ce nu poarta raspunderea acesteia.   

Acest fapt ar trebui sa dea de gandit decidentilor romani din domeniul apararii si a sigurantei nationale. De ce? Pentru ca, in urma raptului teritorial la care a fost supusa Ucraina, singura replica decelata dinspre sferele inalte ale puterii de la Bucuresti a fost aceasta: suntem mebrii ai NATO, nu suntem afectati. Fals! Romania anului de gratie 2014 nu este nici Berlinul Occidental al anilor '50 si nici Kuweitul inceputului anilor '90. Este doar o tara de frontiera a NATO, membra a Uniunii Europene care nu a reusit o integrare de succes in nici una dintre cele doua organizatii suprastatale. Traim cu senzatia ca Statele Unite abia asteapta sa intre in lupta pentru noi, sa ne apere de rusi. Din nou, fals! Din pacate, sub administratia Obama, Stalele Unite a preferat o repliere, o dezangajare treptata din mai multe zone ale lumii. Romania ar trebui sa isi mentina si sa isi creasca capacitatea de aparare prin accederea la tehnologiile militare de varf si prin cresterea numarului de militari de sub drapel.

Din nefericire tehnica militara a Armatei a ramas blocata undeva la nivelul anilor '80. Achizitiile din ultimii douazeci de ani nu au reprezentat altceva decat alibiuri pentru comisioane de neam prost si nimic altceva. Dotarile de ultima ora au devenit exclusiv apanajul institutiilor din domeniul oridinii si linistii publice, a acelora care trebuie sa tina sub control propria populatie. Oare de ce? 

Trebuie sa realizam faptul ca nimeni nu te apara daca tu insuti nu faci nimic pentru a te apara. Fostul secretar de Stat al SUA Henry Kissinger descrie in lucrarea "Diplomatia" o scena petrecuta intre presedintele american Eisenhower si presedintele De Gaulle, in timpul vizitei la Paris a primului, in 1959. Eisenhower, fost coleg cu De Gaulle in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, l-a intrebat frontal  pe liderul francez: "De ce va indoiti ca America si-ar identifica destinul cu cel al Europei?". De Gaulle i-a replicat, spunandu-i ca America nu venise in ajutorul Frantei in Primul Razboi Mondial decat dupa trei ani.America intrase in cel de-al Doilea Razboi Mondial dupa ce Franta a fost deja ocupata. In era nucleara ambele interventii ar fi venit prea tarziu.

Sunt multe concluzii care pot fi desprinse din aceste frecusuri diplomatice americano-franceze. Cea mai importanta este aceea ca noi suntem principalii responsabili pentru propriul destin.Avem o tara...sa nu ne batem joc de ea.

Tectonica politicii româneşti. Reaşezarea plăcilor

La sfarsitul anului trecut, in cadrul unei sesiuni de stand-up comedy dintr-un club timisorean, un nene cu destul de mult umor spontan intreba privitorii daca se va sparge USL. Ciudata intrebare, recunosc! Tot el raspundea, in stilul caracteristic: Da, se va sparge in figuri. Continuarea raspunsului nu il mai reproduc aici deoarece ar trebui sa apelez la limitarea accesului cititorilor cu varsta sub 18 ani. Probabil ca standuperul respectiv nici macar nu banuia cata dreptate ii vor da evenimentele din lunile urmatoare. Pentru ca numai din cauza figurilor se putea sparge o coalitie guvernamentala care ocupa in scenariul cel mai pesimist 70% dintre fotoliile de senatori si deputati.

S-a discutat mult despre eventualitatea existentei unui plan bine structurat, convenit intre Antonescu si Ponta, pentru ca cele doua partide, PNL si PSD, sa ocupe esicherul politicii din Romania, unul pe centru-dreapta iar celalalt pe centru-stanga. Poate ca la inceput a fost vorba si depre asa ceva. Doar ca intre timp au intervenit si alti factori, unii foarte discreti, care nu agreeaza o concentrare cvasitotala a puterii in mainile unei singure formatiuni politice. Aceasta este deja o practica curenta in democratiile dezvoltate, practica care si-a dovedit viabilitatea de-a lungul deceniilor. Insa nimeni nu are vreo dovada peremptorie precum ca asa ar sta lucrurile. Deocamdata se lucreaza doar cu presupozitii.

 

Personal inclin sa cred ca adevarul este unul mult mai straveziu. In politica in general si mai ales in cea romaneasca, totul se petrece prin prisma sentimentelor umane, a umorilor personale, a trairilor de moment. Ori a fost de-ajuns ca unul dintre parteneri, Crin Antonescu, sa aibe un sentiment de insecuritate in cea ce priveste sustinerea prezidentiala a social-democratilor, pentru ca acesta sa traga cu toata munitia in directia PSD si a aliatilor sai. Partidul Conservator al redescoperitului securist Felix (apropo, oare dl Antonescu nu ii cunostea trecutul d-lui Voiculescu atunci cand a batut palma cu el, in cadrul ACD?!) a devenit si el o tinta predilecta pentru presedintele PNL. Ideea solutiei "imorale" a presedintelui Basescu a fost preluata din zbor de catre dl. Antonescu. Se impune totusi o diferentiere esentiala; Traian Basescu era deja presedinte atunci cand a enuntat-o.    

Nu este mai putin adevarat ca in ultimul an trustul de presa RTV al lui Sebastian Ghita, apropiat al premierului Ponta, a exercitat o presiune constanta asupra lui Crin Antonescu, facandu-l pana la urma pe acesta sa reactioneze. Si aceasta din urma a facut-o in stilul caracteristic, cu multe floricele dar si cu acuze directe, greu de parat dinspre PSD. Antonescu a vazut in atitudinea presei arondate PSD un mijloc de santaj, mai intotdeauna punandu-se in discutie calitatea de candidat prezidential sustinut de PSD a liderului PNL. Discursul antonescian a crescut in contondenta incepand cu toamna anului trecut, atunci cand acesta a acuzat direct gasca din jurul lui Parsivel, pentru ca totul sa dea in clocot in aceste zile.

Paradoxal aceste jocuri de putere din randurile actualei majoritati parlamentare (americanii le numesc political power struggle) dau o gura de oxigen opozitiei politice din Parlamentul de la Bucuresti. Era nevoie de un respiro, dupa ce atat PDL cat si PPDD au fast vlaguite din cauza luptelor interne (cazul PDL) sau a dezertarilor (cazul PPDD). Este momentul in care se vor face si se vor reimparti cartile jocului politic romanesc. In cazul unei defectiuni a PNL, partidele din opozitie vor putea sa cenzureze cu mai mult succes actiunile guvernamentale deoarece PSD si aliatii sai de buzunar (PC si UNPR) controleaza doar o majoritate fragila. Desigur, asta in cazul in care alesii PDL si PPDD nu vor alege sa intre individual la guvernare. 

 

In incheiere vreau sa scriu cateva cuvinte despre flagelul numit migratia politica. De neuitat probabil va ramane episodul al carui actor principal s-a numit Gabriel Berca. Senator PNL, acesta participase intr-o dimineata a anului 2010 la o emisiune de la Antena 3 cred, in care combatuse la singe regimul pedelist si pe "dictatorul" Traian Basescu. In seara aceleaisi zile, la un alt post de televiziune acesta si-a anuntat transferul la PDL. Dupa care a devenit chiar si consilier prezidential pe langa Traian Basescu. Ce-ar mai fi de adaugat?

Despre viziune in politică. Cazul Argetoianu

România a beneficiat de-a lungul vremurilor de aportul unor oameni politici de calibru, capabili de a vedea interesele perene ale natiunii peste timp. Cu scaparile inerente, cu minusurile datorate unui politicianism exacerbat (ei da, aceasta nu este doar o boala a zilelor noastre!) cei care au ghidat politica românească in primele decenii ale secolului XX au reusit nu doar sa conserve realizarile generatiilor anterioare ci - in atat de vitregele conditii ale Primului Razboi Mondial - au prezervat statalitatea românească amenințată de victoriile militare ale Puterilor Centrale.

 In conditiile bolsevizarii armatei ruse si a disparitiei spiritului combativ al acesteia, dupa semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk prin care comunistii rusi se inclinau in fata Puterilor Centrale, Regatul României a fost nevoit sa demareze negocierile in vederea semnarii unei paci cat mai onorabile.  Unul dintre cei care au participat la aceste negocieri a fost si omul politic Constantin Argetoianu, un boier oltean din Breasta Doljului, conservator prin formatie, ulterior membru fondator al Partidului Poporului condus de maresalul Averescu, personaj inzestrat cu o extraordinara acuitate politica. Nu insist asupra negocierilor in sine, s-au scris lucrari intregi despre ele. Vreau doar ca sa scot in evidenta un aspect deosebit in cea ce priveste ancorarea politicianului Argetoianu in realitatile vremurilor.

 

In timpul negocierilor maresalul Mackensen, Ottokar von Czernin si Richard von Kuhlmann,  ministrii de externe ai Austro-Ungariei si Germaniei, au executat presiuni extraordinare asupra delegatiei române, aducandu-i la disperare pe membrii acesteia. Cu exceptia unui  singur om. Argetoianu. Boierul conservator accepta toate conditiile fara cracnire. Nelamurit, unul dintre interlocutorii germani l-a intrebat de unde provine aceasta atitudine. (Sa ne amintim ca România şi-a cumpărat supravieţuirea promiţând germanilor petrolul pe 90 de ani!).  Constantin Argetoianu i-a raspuns ca victoria finala nu are cum sa apartina Puterilor Centrale, mai ales dupa intrarea Statelor Unite in conflict de partea Antantei.  Prin urmare acest tratat cu conditiile lui inrobitoare nu va insemna altceva decat un petec de hartie fara nici o valoare.

 

"Eu rămân convins că până la urma urmelor tot Aliaţii noştri vor fi biruitori şi că nu vom da nimic, ci dimpotrivă, vom lua."

 

Constantin Argetoianu, Memorii, vol III-V, p. 406

 

Câtă anticipație, câtă viziune!

 

Sa ne mai aducem aminte de o replica plina de umor, rostita in fata agentilor Securitatii, sositi sa il aresteze in 1950: "Bă, dar tari mai sunteți voi, comuniștii aștia, dacă vă  este frică de un moș bășinos ca mine! " Ce-ar mai fi de spus?