România, ţară săracă şi scumpă

Titlul acestei postări poate părea un non-sens pentru unii dar aceasta este realitatea în care trăim. Marea majoritate a românilor au deja bifată minim o ieşire peste hotare, la vest de România. Nelămurirea cu care se întorc mulţi dintre ei este aceea că dincolo preţurile sunt mai mici decât la noi. Românii, popor aflat la coada listei în cadrul Uniunii Europene, dacă ne raportăm la puterea de cumpărare, sunt obligaţi să plătescă mai mult pentru produse şi servicii echivalente cu cele din celelalte ţări membre UE. De ce? - este întrebarea legitimă pe care şi-o pun românii.

O cauză este si aceea că nu mai producem nici măcar strictul necesar de produse alimentare necesare acoperirii cererii de consum a pieţei interne. Sigur, cel mai facil lucru ar fi să aruncăm întreaga vină pe industria alimentară, legumicultură, agro-zootehnie, etc. Totuşi ar fi o abordare eronată. Primii vinovaţi sunt aceia care au negociat capitolele care acoperă acest domeniu din Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. Este incalificabil ca aproape orice tip de subvenţie guvernamentală să fie considerată ajutor de stat şi pusă la index de Bruxelles! Exemplul Poloniei revine obsesiv, dar este încă cel mai elocvent. Ştiţi care este ţara de provenienţă a lubeniţei de Gottlob care se vinde încă din luna iunie pe uliţele satelor bănăţene? Polonia. În acea lună adevărata lubeniţă de Gottlob încă nu este propice consumului. Guvernul polonez acordă subvenţii în virtutea unei abordări mai naţionale a producţiei interne. În fapt singurul tip de naţionalism care ar trebui profesat în secolul XXI este cel economic. Bunăstarea de aici vine. Naţionalismele de tip etnocratic sau religios nu îşi mai au obiectul într-o lume care tinde ea însăşi să devină un creuzet de tip Babel.

Faptul că nu avem decât într-o foarte mică măsură producţie internă destinată pieţei autohtone (nu vă amăgiţi, multinaţionalele din România produce doar indirect pentru piaţa internă, mare parte a producţiei - care de obicei înseamnă piese şi subansamble - se reîntoarce pe piaţa locală sub formă de produse finite, asamblate în altă parte) face ca preţurile importurilor să fie unul mare. Adaosurile comercianţilor români reprezintă doar nişte iluzii uşor demontabile. Încurajarea producţiei interne ar trebui să fie literă de lege pentru orice guvern legat de un contract social cu proprii cetăţeni. Personal nu cred însă că menirea actualului cabinet Cioloş, de exemplu, este una de promovare a intereselor României. Nemaifăcând caz de absorbţia 0 (ZERO) a fondurilor comunitare, mai mult, actualul guvern a început să dea înapoi până şi fondurile deja accesate. Vă dau un exemplu în acest sens, având în centrul lui cazul comunei Dumbrăviţa.

În urmă cu câţiva ani primaria locală a depus un proiect pe fonduri europene care viza edificarea unui centru de zi pentru îngrijirea copiilor. Acesta a fost considerat eligibil de către birocraţii bruxellezi, spațiul respectiv urmând să deservească un număr de 216 copii proveniți din familii dezorganizate sau copii cu dizabilități, cu vârste cuprinse între 3 și 14 ani. De asemenea, 45 de persoane urma să asigure deservirea acestui centru. Cifre fixe! În toamna anului trecut conducerea comunală constată că, ca urmare a creşterii numărului de copii preşcolari din localitate (Dumbrăviţa îşi tot măreşte numărul de locuitori în fiecare an) sunt necesare de urgenţă săli de clasă pentru trei grupe de grădiniţă. Primarul îşi asumă decizia de a găzdui pe aceşti preşcolari în clădirea nou-ridicată, pentru a asigura buna desfăşurare a procesului de învăţământ. Perspectiva alegerilor locale din această vară ia minţile unora (s-au văzut cazuri şi mai aproape de noi!) Primăria Dumbrăviţa fiind acuzată de schimbarea destinaţiei acestui spaţiu. Urmarea? Bruxellesul dictează că Dumbrăviţa trebuie să returneze întreaga finanţare, în valoare de aproximativ 1.750.000 euro. Ambiţii locale mărunte corelate cu prevederi extrem de restrictive în privinţa fondurilor UE şi cu existenţa unui guvern care - nu doar că nu accesează banii europeni ci, mai mult! -  pare decis să-i trimită îndărăt la Bruxelles toţi cei accesaţi anterior. Toate acestea în contextul în care de o mică parte a construcţiei beneficiau tot copiii Dumbrăviţei. Hmm! Pentru că nu doar onorabilul domn Pleșu urmărește serialul Las Fierbinți, există acolo o scenă definitorie în care primarul Vasile, întrebat fiind de ce nu vin fonduri europene pentru necesitățile reale ale satului, răspunde:"Ce crezi mă tu, că Uniunea asta Europeană îți dă bani pentru ce ai tu nevoie? Îți dă pentru ceea ce crede ea că ai nevoie." Melci, sălcii și altele. 

O altă cauză a îngustării producţiei interne o reprezintă dispariţia treptată a meseriaşilor. Până acum câţiva ani mai existau ateliere individuale care făceau mica producţie la comandă de încălţăminte, haine, piese strunjite, etc. Încet-încet totul dispare, biologic , odată cu dispariţia fizică a celor care au primit cândva o educaţie profesională şi au stăpânit o meserie. Tinerii nu mai sunt interesaţi în meserii deoarece acestea nu le aduc o recunoaştere imediată, un statut social superior instant. Ne bucurăm aproape prosteşte atunci când ni se vorbeşte de creşterea economică masivă a României. Nu ni se spune însă că consumul bunurilor importate reprezintă motorul acestei creşteri. Gradul de îndatorare se măreşte exponenţial. Agricultura scade ca şi pondere în PIB iar sectorul construcţiilor este subreprezentat. În aceste condiţii nu poate să ne aştepte decât vremuri grele.

România are nevoie de un proiect de ţară care să transceadă ciclurile electorale de patru ani. Baza lui economică ar trebui să-l constituie producţia internă. Când vom avea parte de un consum intern bazat în cea mai mare parte pe ceea ce producem noi abia atunci vom putea discuta de  creştere economică reală, sănătoasă şi de preţuri echivalente cu cele din Vest.

Relaţia Sînandrei - Timişoara. Cum ne raportăm la metropola Banatului?

Una dintre temele recurente dintre cele care apar exclusiv în preajma sau în timpul campaniilor electorale o reprezintă si tipul de relaţie pe care Sînandreiul ar trebui să o cultive vizavi de oraşul Timişoara. Comuna noastră face parte din cea ce se numeşte zonă metropolitană sau periurbană a municipiului. Amplasarea Sînandreiului, numărul său de locuitori, forţa de muncă calificată, bugetul,  toate acestea ne fac foarte atractivi pentru orice formă de asociere. De asociere şi nu de subordonare! Din nefericire există exponenţi în conducerea ultrapolitizată a oraşului Timişoara, care doresc să ne adauge la colecţia proprie doar în scopul de a avea un punctaj mai bun pentru anumite proiecte europene, în virtutea celor aproximativ 7000 de locuitori pe care îi are Sînandreiul în zilele noastre.

Categoric comuna noastră trebuie să acceadă în ritm accelerat la tot ce înseamnă o viaţă citadină modernă, însă momentan o forţare a apropierii de Timişoara ar însemna un fiasco. Mai jos o să explic şi de ce afirm asta. Geografic vorbind, Timişoara este încă departe, la aproximativ zece kilometri de Sînandrei. Ori, dacă discutăm de o contopire în marea aglomeraţie urbană, ea trebuie să vină organic, în urma unei apropieri fireşti. Ar trebui să existe un punct de întâlnire, o legătură între cele două entităţi. Însă nu putem discuta despre aşa ceva în acest moment.

Interesul major al Primariei Timişoara este acela de a prezenta la Bruxelles proiecte (alea care vor mai fi, acum, că cele propuse de administraţia Ciuhandu s-au cam terminat!) în care să apară cu un număr cât mai mare de locuitori pentru a forţa criteriile de eligibilitate. O zestre suplimentară de 7000 de locuitori plus un buget situat în jurul valorii de 15 milioane de lei noi însemană ceva. Am înţeles că în campania electorală tocmai încheiată, pe scena Caminului Cultural din Sînandrei s-a produs şi un domn care a atacat la baionetă politica dusă până acum de către Primaria Sînandrei vizavi de Timişoara. Datorită virulenţei discursului (nu l-am auzit live, doar din spusele martorilor) am încercat să aflu de la amicii mei din aripa veche a PNL cine este domnul respectiv. Caracterizarea nu o voi reda aici, ar ocupa prea mult spaţiu şi conţine aproape numai elemente negative. Vă spun doar că respectivul este cunoscut sub porecla "cap de lemn" şi unicul sprijin politic pe care îl are în partid este cel al primarului-nepereche al Timişoarei.  Ce a omis cu bună ştiinţă să spună la Sînandrei fratele lui Pinocchio, este că adresabilitatea proiectelor scrise de PMT o reprezintă în general zona centrală şi cartierele considerate importante ale municipiului.

Sînandreiul, în eventualitatea în care ar merge cu ochii închişi către o topire în marele oraş, ar reprezenta cel mult o periferie, o mahala pentru Timişoara. Impozitele ar creşte de câteva ori, în concordanţă cu cele aferente zonelor urbane iar beneficiile ar fi inexistente sau minime. Uitaţi-vă care este nivelul de dezvoltare edilitară al cartierelor timişorene, foste localităţi de sine stătătoare. Rezistenţa comunei Dumbrăviţa în faţa iminentei înglobări la Timişoara este una binecunoscută. Această comună  - care nu a "beneficiat" de balastul reprezentat de arierate istorice, precum Sînandreiul, în 2012 - a putut şi poate accesa mult mai simplu fonduri europene nerambursabile necesare propriei dezvoltări. Aceasta este direcţia pe care va merge şi Sînandreiul în următorii patru ani. Banii europeni sunt mai facil de accesat de către comunităţi de mărime mijlocie, în sume de până la un milion de euro.

Atunci când interesele Sînandreiului au cerut-o, noi am fost cei care am solicitat, indirect, colaborarea cu Primăria sau Consiliul Local Timişoara. Spre exemplu Aquatim SA, societatea către care s-au delegat serviciile de apa-canal de către comuna Sînandrei, este în subordinea CLT. Iar dacă aveţi curiozitatea să accesaţi acest link o să descoperiţi că mulţi dintre membrii Consiliului de Administraţie al societăţii sunt colegi de partid de-ai domnului "cap de lemn" .  Dar culoarea politică este total irelevantă atunci când vorbim despre promovarea obiectivelor comunei noastre.

Este păcat că cei din conducerea (prea)politizată a Timişoarei mimează câte un început firav de dialog exclusiv în campaniile electorale după care patru ani, mucles! Însă miza este una ridicată: 7000 de locuitori şi un buget de aproximativ 3.500.000 euro înseamnă ceva. Cum corect se exprima Vio Bota: Încercarea de a pune mâna pe bugetele și oportunitățile locale la schimb cu o linie de transport în comun seamănă cu ceea ce făceau conchistadorii care au cucerit America de Sud: ofereau mărgele din sticlă colorată în schimbul aurului băștinașilor. Nimic de adăugat!