- Dacă ai timp, i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni? Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească, iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani… iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu timp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp. Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi? – Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat… am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie? Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.
Un text apocrif, atribuit fortat lui Octavian Paler, lucru de care insa acesta se delimiteaza, neasumandu-si paternitatea lui. Insa textul in cauza, scris sau nu de catre Paler, are o valoare deosebita. Faptul este consemnat in Convorbirile domniei-sale cu Daniel Cristea-Enache, aparute la Editura Corint, in anul 2007.
"9 februarie
Să vă spun ceva amuzant. Mă caută într-o zi la telefon un domn din Chicago. Un român în casa căruia am fost acum vreo unsprezece ani. Din vorbă în vorbă, d-l Bălan mă felicită pentru un text apărut într-o publicație românescă din America; text preluat de pe Internet și ”din câteva jurnale din țară”, îmi precizează interlocutorul meu. Până atunci, discutasem banalități. Presimțind ca e ceva în neregulă, îi cer d-lui Bălan lămuriri. ”Despre ce text e vorba? Nu cumva se cheamă Paradoxul vremurilor noastre?” (Cu vreo jumătate de an în urmă, m-am trezit cu o revistă din Canada care publica, sub semnătura mea, și chiar cu fotografia mea alături, un text care nu-mi aparținea, având acel titlu.) ”Nu, nu, zice domnul din Chicago, convins ca-mi face plăcere să aflu noutatea. Se cheamă Interviu cu Dumnezeu”. Am rămas blocat. Apoi, asigurându-l pe cel care-mi dăduse ”vestea” ca n-am fost niciodată în Ceruri, l-am rugat să-mi trimită și mie ”interviul”, ca să văd cum m-am comportat în calitate de reporter metafizic."
