În ale sale Povestiri din Kolîma, Varlam Şalamov trece în revistă, printre altele, şi ideea evadării din Gulag. Fuga din închisorile de gheaţă a fost o temă obsedantă pentru fostul lagărist sovietic, care discerne câteva tipologii ale acesteia. Punerea la punct a unor evadări în grup mai mare erau sortite eşecului încă din faza de proiectare, deoarece, între toţi cei iniţiaţi, era imposibil să nu se găsească şi un informator al paznicilor stalinişti. Individual, părăsirea Kolîmei era imposibilă pentru că clima zonei (iarnă, pe perioada a nu mai puţin de zece luni pe an!) era chiar ea principalul gardian al deţinuţilor.
Rămâneau ca alternative demne de luat în seamă încercările făcute în grupuri mici (idealizată era cifra de trei evadaţi). Veţi întreba poate, de ce? De unde până unde această cifră? Calculul realist presupunea supravieţuirea a doar doi dintre cei trei evadaţi. Conspirativitatea acţiunii era mai bine asigurată iar şansele de traversare a oceanului de zăpadă, prin viscole siberiene, până la proxima aşezare umană erau mult mai mari. Dar de ce supravieţuiau doar doi dintre cei trei evadaţi? Pentru că cel de-al treilea, denumit în jargonul lagărist "oaie", avea menirea de a deveni hrană pentru ceilalţi doi, în lungul periplu peste întinderea albă a Siberiei. Partea cea mai interesantă a acestui tip de evadare o reprezenta faptul că nimeni (nici unul dintre cei trei!) nu ştia cine este oaia până în momentul în care aceasta nu era sacrificată. Era o înţelegere din priviri, instinctuală, animalică, ceva ce transgresa amiciţia sau ura. Era supravieţuire, fiziologie, instinctul primar al foamei.
Cred că vom trăi încă multă vreme acest gen de întâmplare, sub o formă sau alta. Ba mai mult, îndrăznesc să afirm că aceasta este şi va face parte continuu din aventura umană atât timp cât specia homo sapiens va face umbră Pământului. Şi nu vă forţaţi să găsiţi doar analogii la propriu pentru cea ce ne povesteşte Şalamov; din păcate, metaforic privind lucrurile, lumea e plină de oi.
