Înţelepciunea vârstei. Despre Securitate si muzica rock

Mi-a fost dat să citesc zilele acestea într-un ziar (Adevarul), un interviu cu Aurel Mitran, impresar al unor trupe si artisti de muzică rock din România ceauşistă. Pentru cei curioşi, el se poate citi in integralitate lui aici. La aproape 60 de ani, dl. Mitran îşi priveşte foarte senin trecutul, cu o seninătate care unora le-ar lipsi, poate,  şi dacă ar trăi două sute de ani...Una dintre întrebările reporterului se referă şi la relaţia impresarului cu fosta Securitate.  Iată câteva răspunsuri:

 

Aveţi poveşti cu Securitatea?

Evident că totul era controlat. Dar, securiştii nu erau atât de tâmpiţi pe cât suntem tentaţi să credem. Costineştiul, de exemplu, e o invenţie perfectă. Era o oază de libertate. Ne-am dat seama după ce am îmbătrânit. Atunci aveam senzaţia că suntem toţi zmei. Dar, tineretul trebuia să răsufle pe undeva. 

 

V-aţi luat dosarul de la CNSAS, să vedeţi ce şi cum?

Nu mă interesază. De ce?

 

Să vă vedeţi viaţa prin ochii altora. E interesant.

Şi să-mi stric prieteniile de-o viaţă, la bătrâneţe? Cu ăla cu care ai băut până dimineaţă la 25 de ani, să afli acum, la 60 de ani, că se ducea să dea cu subsemnatul? La ce-ţi mai foloseşte? 

 

Înveţi ceva.

La anii pe care îi am eu nu mai înveţi nimic. La anii mei îţi faci cruce. Tata avea o vorbă: „Nu te mai certa cu ăştia, că nu mai aveţi timp să vă împăcaţi“. Dacă te cerţi la 25 de ani, mai ai timp să te împaci, dar la 60 de ani…

 

Motivaţia aceasta legată de vârstă şi de scopul demersului aflării numelui/numelor celor care au avut grijă ca să afle şi alţii opiniile tale legate de cel mai iubit fiu al ţării şi de savanta lui soţie am mai auzit-o şi din gura tatălui meu, cel care, intr-o toamna a anului 1988 având un copil internat in spital cu hepatită şi fiindu-i necesară ca şi regim carnea de mânzat, constatând absenţa ei totală din galantare, a întrebat cu voce tare daca Ceauşescu are dreptul la carne? Au mai urmat şi câteva trimiteri in origini a Marelui Carmaci si a Savantei, fapt care l-a costat o prezenţă de câteva ceasuri intr-o anumită instituţie. Niciodată, in aceşti douăzeci şi patru de ani pe care i-a mai trăit după 1989 nu a vrut să afle numele celui care i-a facut acest bine. Zicea doar că toţi care erau prezenţi atunci în Măcelaria din Calea Aradului îi erau colegi de servici de la UTT,  prieteni...

 

 

23 August 1944 - falsa trădare a camarazilor de arme

In lucrarea Între Hitler și Stalin; România și pactul Ribbentrop - Molotov, regretatul istoric Florin Constantiniu - probabil cel mai bun contemporanist ai ultimilor cincizeci de ani scrie ca  Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României sub presiunile Germaniei.

 

In acest enunt avem toate circumstantele atenuante in favoarea actului de la 23 August 1944; nu aveam un tratat semnat cu Germania nazista iar promisiunile lui Hitler erau apa de ploaie. In schimb rusii ajunsesera deja pe teritoriul national. Si inca un mit care trebuie spulberat: cel al Maresalului Antonescu. Acesta nu a fost absolvent al Colegiului Saint-Cyr (mai mult, Marin Preda in "Delirul" il crediteaza ca fiind chiar sef de promotie la ilustra scoala de razboi franceza - total fals!), a fost un ofiter bine pregatit insa, in acelasi timp el a fost un politician lamentabil. 

 

Adrian Cioroianu ii face unul dintre cele mai realiste portrete: „Generalul – ulterior mareşalul – Ion Antonescu a fost un patriot, un om integru, ca şef al unui stat intrat în război nu şi-a luat nici o garanţie diplomatică, iar ca tactician avea o bună pregătire, numai că a fost contrazis flagrant de desfăşurarea ca atare a războiului. Dar nu a fost şi nu este un erou”.  Sa arunci o tara in razboi doar pe baza promisiunilor unui om instabil psihic, fara nici un tratat semnat,  te cam descalifica ca si conducator de stat!

PS: Mi s-a parut necesar scurtul text de mai sus in contextul in care noi, românii, avem tentatia de a ne autoflagela, vorbind despre celebra întoarcere a armelor, sarbatorita cu fast in vremea comunismului, ca despre o tradare a camarazilor de arme germani. Daca noi nu vom redeveni demni în faţa Istoriei, este îndoielnic ca altii ne vor privi altfel.

Si din acest motiv imi place America!

 

Statele Unite au ajuns o naţiune măreaţă şi datorită modului în care conducatorii uniunii s-au raportat la funcţiile vremelnic ocupate. Sa va redau un exemplu, amintit si de Jean Luc Hees in Istoria Casei Albe. Al treilea presedinte american Thomas Jefferson si-a incheiat seria celor doua mandate prezidentiale la 4 martie 1809. Succesorul sau s-a numit James Madison, si el originar din Virginia, precum predecesorul sau. Ceremoniile de investitura au avut loc in nou-fondata capitala Washington, la ele participand mii de entuziasti.

 

Hees ne spune ca  pentru prima data a avut loc un mare bal prin care se celebra intrarea intr-un nou ciclu prezidential, evenimentul avand loc la Long's Hotel, in Georgetown. Noul presedinte James Madison a tinut un lung discurs si l-a rugat pe Jefferson sa ia loc alaturi de el. Plin de demnitate, Thomas Jefferson l-a refuzat pe Madison, spunandu-i: "In aceasta zi eu ma intorc la popor. Si voi sta in randul poporului." Ce-ar mai fi de adaugat?

 

Din nefericire putini sunt conducatorii care inteleg sensul unei magistraturi incredintate de catre popor. In tara noastra avem de-a face cu presedinti sau fosti presedinti care se viseaza un fel de ayatollahi, ghizii unor revolutii care nu au avut loc. Un tip de politician precum Ion Iliescu va parasi politica doar cu picioarele inainte. Prin 2004 Emil Constantinescu (da, a existat in istoria recenta a Romaniei un presedinte cu acest nume!) se visa deja viitor presedinte al Romaniei, dupa ce in 2000 se declara invins de sistem. Mi-e teama sa ma gandesc ce se va intampla dupa decembrie 2014, cand Traian Basescu va pleca de la Palatul Cotroceni! Cel din urma lucreaza din zori pentru a-si asigura perpetuarea politica prin intermediul Elenei Udrea.

 

De ce oare ne lipseste decenta de a privi lucrurile just, de a ne situa exact intre limitele unui mandat oferit de electori? E greu de inteles!

 

PS: A doua zi dupa intamplarea amintita mai sus, deci pe 5 martie 1809, Thomas Jefferson a pus saua pe cal si s-a reintors acasa, in Virginia, la doua sute de kilometrii spre sud. El a fost nevoit sa infrunte o inspaimantatoare furtuna de zapada timp de mai multe zile, ajungand la Monticello - oraselul sau de bastina - abia la jumatatea lunii martie. Vecinii au fost incantati sa il intampine pe cel care timp de opt ani a condus destinele tanarului stat american.

 

Sursa foto: www.tenthamendmentcenter.com

Să fim naţionalişti din punct de vedere economic!

Se dă următorul caz-şcoală: un mare producator de lactate dintr-o anumită zonă a ţării noastre şi-a construit intregul edificiu de promovare/marketing pe sloganul din inima Ardealului.  Ideea prinde la consumatori, respectiva societate devenind unul dintre liderii pietei de profil din tara noastra. Imaginile prezentate in spoturile TV de promovare a produselor lactate respective ajung sa convinga, clientii ajungand sa creada ca vor consuma chiar lapte din inima Ardealului.

 

Doar ca, surpriza! Conform presei locale, compania care detine marca Napolact (caci despre ea este vorba) anume Friesland Campina a decis sa nu mai achizitioneze laptele de pe piata romaneasca, de la micii producatori din zona, reorientandu-se catre Ungaria vecina si prietena. De ce? Din cauza costurilor, laptele romanesc, din Ardeal,  fiind mai scump cu aproximativ 10 bani decat cel produs de vacile din pusta maghiara. De unde acest fenomen? Pai el se datoreaza in primul rand subventiilor directe sau mascate de care beneficiaza fermierii unguri din partea guvernului. Romania, care aplica ad-litteram legislatia si recomandarile de la Bruxelles prefera sa-si sacrifice productia doar pentru a mai primii un foarte bine din partea Comisiei Europene.

 

Inaintea oricarui alt tip de nationalism, tara noastra ar trebui sa marseze pe ideea unuia de tip economic, care sa promoveze si sa stimuleze productia interna. Din nefericire, stupizenia si obtuzitatea unui guvern care a considerat la inceputul anilor '90 ca industria romaneasca nu reprezinta altceva decat o gramada de fier vechi  iar pariul cu agricultura trebuie castigat cu orice pret (de catre cine, d-le P.R.?)  a facut ca atunci cand am intrat in Uniunea Europeana sa nu insemnam altceva decat o piata de desfacere medie ca si dimensiune si nimic mai mult. Ar mai fi ceva forta de munca ieftina dar ea deja s-a disipat catre orizonturi mai primitoare.

 

Traim paradoxul ca, dintr-o tara care tindea in anii '80 sa devina una industriala, sa ajungem acum, in anul de gratie 2014, sa nu mai insemnam altceva decat o sursa de materie prima bruta (lemn, minereuri, etc) si de forta de munca ieftina. Prelucrarea industriala, cea care da plusvaloare oricarui produs, a devenit o exceptie. Practic ne-am intors in timp, la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, cand Romania nu reprezenta altceva decat o societate agrara preindustriala.  Cei din exemplul prezentat mai sus, compania olandeza Friesland, nu mai doreste nici macar sa mai foloseasca materia prima romaneasca!  In conditiile in care valoarea adaugata este in scadere, cand economia supraimpozitata tinde sa se deplaseze catre o zona gri, este greu de inteles de ce un guvern de oameni normali nu ia masuri in vederea favorizarii societatiilor care fac productie pe teritoriul national. De ce nu sunt stimulate multinationalele (da, chiar si cu amenintarea unei suprataxari, chiar daca UE va protesta) in vederea folosirii in procesul tehnologic a materiilor prime provenite din tara noastra?

 

In Europa civilizata - daca la ea ne raportam - este o mandrie sa cumperi bunuri produse in proximitate sau in tara respectiva. Am invocat de mai multe ori exemplul german sau austriac. In Bavaria sau Tirol cele mai bune vanzari le fac societatiile care isi au sediile si halele de productie in aceste landuri. Ideea de baza este aceea ca banii sa ajunga sa fie folositi cat mai aproape pentru a creste masa monetara si implicit puterea de cumparare a locuitorilor din zona (tara) respectiva. In Romania totul este pe dos. De ce oare?