duminică, 9 noiembrie 2014

Diferenţa dintre omul politic şi holograma de partid

Am fost şi voi rămâne adeptul oamenilor vii în politică, a acelora care vin cu idei şi cu mijloace de acţiune originale, personalizate, a celor cu discurs, cu atitudine, cu gravitate în exprimare. Din nefericire, acum, la o săptămână înainte de turul decisiv al alegerilor prezidenţiale, constatăm că ne-am căpătuit cu două holograme de partid pe post de finalişti. Oameni care nu spun nimic, nu transmit nimic, foarte slabi comunicatori, fiecare dintre ei sperând ca aparatele de partid să le facă treaba. Cu regret o spun, dar, cu toate erorile mandatelor sale, ultimul om politic român care a reuşit să transmită ceva a fost Traian Băsescu. După ce a apărut în prim-planul politicii la cel mai inalt nivel, România s-a împărţit între băsişti şi antibăsişti.  Ori asta spune multe.
 
Citeam zilele trecute o lucrare despre Harry S.Truman, cel de-al 33-lea preşedinte american (1945-1953), omul care a avut de luat unele dintre cele mai grele decizii la finalul celui de-al Doilea Razboi Mondial (folosirea armei atomice împotriva Japoniei, adoptarea politicii de îndiguire împotriva Uniunii Sovietice, etc). Nu a fost niciodată un politician de pagina întâi însă, atunci când a ajuns în funcţie nu i-a fost teamă să spună lucrurilor pe nume. Francheţea exprimărilor sale a devenit legendară.Truman a descoperit virtuţile ideilor exprimate pe şleau  în 1948, atunci când nimeni nu îi mai dădea vreo şansă în faţa candidatului republican  Thomas Dewey, un politician mai tânăr, cu priză la presa mondenă, un politician perfect pentru funcţia de preşedinte.
 
Truman a avut probleme mari chiar în faţa propriului partid, deoarece nici măcar democraţii nu mai credeau în şansa preşedintelui în funcţie de a fi reales. La Convenţia de la Philadelphia, partidul s-a scindat, sudiştii care se opuneau integrării rasiale a negrilor alegându-şi un alt candidat, la fel ca şi cei care se opuneau politicii externe ferme a preşedintelui. Facţiunea care a mai rămas din partid a mers până la capăt cu Truman în lipsă de altceva mai bun. Şi atunci acesta se dedublează şi adoptă un cu totul şi cu totul alt discurs. Atunci când marile cotidiane americane îi critică alegerile pentru funcţiile guvernamentale, Truman le răspunde: Nici un dobitoc de teapa voastră nu îmi va spune ce să fac! Mai clar nu se poate!
Închiriază un tren cu care va face turul Statelor Unite. Va vorbi mult, la radio, în faţa mulţimilor sau cu toti cei care vor să îl asculte. Oamenii care la început erau refractari faţă de persoana lui, acum îl adoră. Discursurile sale sunt pur şi simplu flamboaiante. Republicanii au General Motors, General Electric şi pe generalul MacArthur şi, în ciuda tuturor generalilor din lume, eu o să-i bat.  De altfel generalul MacArthur, un erou american, a devenit ţinta lui predilectă deoarece marele militar nu respecta autoritatea comandantului suprem, preşedintele Statelor Unite. Avea să-l dea afara din Armată mai târziu, declarând: I-am făcut vânt lui MacArthur pur şi simplu pentru că nu respecta autoritatea preşedintelui. Asta-i tot! Nu i-am dat papucii pentru că ar fi fost un imbecil amărât, ceea ce este de altfel, însă aceasta nu este ilegal în cea ce îi priveşte pe ofiţerii superiori. Dacă ar fi fost ilegal, trei sferturi dintre ei ar fi în închisoare.
 
Congresul devine o altă victimă a discursurilor lui Truman, cel care a înţeles din plin virtuţile populismului bine ţintit. Economia americană dă rateuri? Nici o problemă, Congresul e chemat să rezolve situaţia. Cum? Păi în lunile de vară ale anului 1948 Truman inundă efectiv Senatul si Camera Reprezentanţilor cu problemele americanilor de rând. Aleşii nu reuşesc să facă nimic într-un timp atât de scurt? Cu atât mai rău pentru ei! Cu mult dispreţ Truman tună: Dacă informaţi congressmenii despre starea lumii, ei devin isterici. Dacă nu le spuneţi nimic, ei se duc la pescuit. Win-win situation pentru Harry. Între timp presa îşi pezintă favoritul, pe republicanul Thomas Dewey, în cele mai calde situaţii. De exemplu vizitând Golden Gate Bridge, în San Francisco. Legenda fotografiei: Viitorul preşedinte al SUA şi viitoarea Prima Doamnă sub Golden Gate. De Mama Omida, ce mai!
 
Vine şi ziua alegerilor, 2 Noiembrie 1948. Dewey câştigă statul New York şi pare scăpat în învingător. Un prieten îl sună pe Truman şi îl întreabă ce şanse mai are. Eu acum mă culc, dar poţi să fi al dracului de sigur că voi câştiga Ohio, Illinois şi California. Adică exact statele care contează! La ora 4 dimineaţa este trezit. I se comunică faptul că are doua milioane de voturi avans, însă radiourile încă îl considerau învins. Totuşi Truman câştigă. Reacţia lui Dewey spune totul: Noaptea trecută m-am simţit ca un om care se trezeşte într-un sicriu şi m-am gândit "Daca sunt viu, ce caut aici? Si daca sunt mort, pentru ce am dorinta sa dau o raita pe la toaleta?"  Ediţia de a doua zi a cotidianului Chicago Daily Tribune îl dă ca şi câştigator pe Dewey, prilej pentru Truman de a lua din nou în derâdere presa si preferinţele ei politice. Se fotografiază cu această editie a ziarului - vezi foto mai sus.  Washington Post îşi asumă sarcina de a recredibiliza presa, în faţa sediului cotidianului tronând timp de câteva zile un panou cu înscrisul Domnule Preşedinte, suntem gata să mâncăm carne de corb de îndată ce veţi dori să ne-o serviţi. Scuze acceptate, viaţa merge înainte.
 
Vă pare cunoscut scenariul? Seamănă cu vreo întâmplare din istoria recentă a României? Atât Truman cât şi Dewey au avut corespondenţi în politica noastră din ultimi cinci ani. Situaţiile sunt repetitive, ciclice, modalităţile de a câştiga alegeri nu se schimbă în esenţă. Există doar strategi care nu înţeleg acest fapt.