Despre etichetă şi imagine publică

În Marea Britanie un premier relativ performant (e greu să-l apreciezi foarte corect, venea în funcţie după Margaret Thatcher!) a trebuit să renunţe la funcţie (şi) datorită faptului că avea prostul obicei de a-şi băga cămaşa în chiloţi, lucru necaracteristic unui adevărat gentleman! Presa a aflat iar bietul John Major (despre Honest John este vorba) a fost tocat mărunt-mărunt-mărunt  - mai ales în The Guardian, prin pana cartoonistului Steve Bell - până când a ajuns o umbră a celui care se lansase cu atâta aplomb în politica mare.  Asta înseamnă puterea presei şi respectul pe care ar trebui să-l porţi faţă  de propria ta imagine publică. Caz şcoală.

Steve Bell a început să lucreze la The Guardian din 1990, alături de editorialistul Les Gibbard, cel care întărea prin scris cea ce caricaturisul exprima prin desen. În acelaşi an John Major a fost ales premier din partea conservatorilor. Prima descriere a noului prim-ministru:  a crap Superman! Legenda a fost lansată, ştafeta a fost preluată de alţii. Printre aceştia şi Alistair Campbell, de la Daily Mirror, cel care băga oricând mâna în foc, jurându-se că Major îşi bagă cămaşa în chiloţi! Rostogolirea acestei informaţii a decredibilizat guvernarea conservatoare, cu toate că premierul a sesizat de la bun început tenta destabilizatoare a acesteia, spunându-i chiar biografului său oficial Anthony Seldon că aceasta campanie it is intended to destabilise me and so I ignore it.

Steve Bell sesizează însă potenţialul politic real al caricaturilor sale şi, în iunie 1995, redesenează scena din sculptura Pieta a lui Michelangelo, cu Margaret Thatcher pe post de Fecioara Maria şi John Major ca un Isus învins, cu capul în poala "mamei" sale. Cel care se autodescria ca fiind un socialist anarhist şi un libertarian a avut o contribuţie importantă la spargerea fundamentului politic solid al conservatorilor, construit în anii '80 de doamna Thatcher.

Duetul Ponta/Boc şi PSD

Despre Ponta s-a spus de prea multe ori că este doar o extensie băsistă în cadrul PSD. Nimic mai adevărat, Ponta era soluţia prezidenţială visată de Băsescu şi cei din jurul său. Nu a fost să fie, cineva (cel de Sus sau cei de Sus, dacă ne raportăm la Olimpul antic!) a vegheat ca lucrurile să fie altfel. PSD cu Ponta preşedinte ar fi reprezentat doar o prelungire sine die a cea ce înseamnă azi regimul băsist, format din oameni îndoielnici precum Prins Paul, Dan Andronic şi alţi corupţi destoinici. Ultima săgeată băsisto-pontistă din rândurile PSD a ales să-şi arate adevăratele opţiuni, alegând să atace partidul (încă) din rândurile sale. OK, sunt convins de ideea că Liviu Dragnea nu reprezintă chintesenţa ideologică social-democrată însă în acest moment el reprezintă singura soluţie logică pentru o conducere legitimă.

 

Dl.Sturzu şi compania  face mare caz de dosarul penal al lui Liviu Dragnea în condiţiile în care singura acuză luată în considerare împotriva preşedintelui PSD este aceea că a organizat prea bine un proces electoral în condiţiile de atunci. Să fim serioşi, PDL - ul d-lui Băsescu a câştigat alegeri făcând aceleaşi lucruri de care este acuzat azi Dragnea! Nu-l văd însă pe dl. Blaga pus sub acuzare, nici măcar pe dl. Flutur! Ţine probabil de doza aceea de subiectivism care caracterizează justiţia românească. Dl. Dragnea a jucat după nişte reguli caduce probabil în acest moment, dar acesta nu este un motiv de blam. Cel puţin nu din tabăra d-lui Ponta, cel care a reuşit să facă din cameleonismul şi prostituţia politică un mod de a avansa în carieră.

 

Am văzut azi un gurist ajuns şef al organizaţiei de tineret a PSD graţie relaţiei de vasalitate cu Victor Ponta, inspirat din criptocomunismul de sorgine iliesciană, care atacă un lider legitim al celui mai mare partid politic din România, doar pentru a crea o falie între organizaţia de tineret şi restul partidului. Ori în acest moment PSD are mare nevoie de unitate! Este momentul cel mai greu pentru un partid, acela în care a pierdut guvernarea pseudo-exclusivă. Şi nu a pierdut-o din cauza lui Dragnea ci din cauza predispoziţiei pentru foloase necuvenite a lui Victor Ponta. Iar pentru aceasta nu poate fi acuzat actualul preşedinte legitim al PSD.

 

Din punctul de vedere al unui neutru politic, doritor de echilibru în politica românească, mi se pare ciudată această ieşire a fostului lider al organizaţiei de tineret a PSD. Nu pot să reţin decât ideea expusă de noul lider al TSD, Gabriel Petrea, conform căreia îi pare rău de faptul ca i-a acordat lui Sturzu sprijin pentru a deveni deputat.

 

PS: Ce ziceţi de fotografia de mai sus, cu cei doi copii politici ai lui Traian Băsescu? Boc şi Ponta, aceşti les enfants terribles ai ultimilor şase ani de băsism? Merită?

Ideologiile politice în România anului 2016

Aud uneori în jurul meu întrebarea supremă în cea ce priveşte orientarea politică: Tu eşti de stânga sau de dreapta? Desigur, orice respondent care se respectă are şi o opţiune doctrinară. Astfel, cu multă morgă, poţi auzi din partea unuia care nu a lucrat nici măcar un minut în mediul privat că el este dă dreapta, după cum un gigel care are o echipă de zidari plătiţi la negru cu mult sub media economiei, răspunde cu patos că el este dă stânga. Aceasta - ca şi multe altele - face parte din pleiada de contradicţii care ne caracterizează ca şi popor. Dar ăsta este atât farmecul cât şi blestemul nostru.

 

Însă lucrurile stau mult mai rău privind în sus, către vârful piramidei politice actuale. Nici măcar unii dintre membrii Parlamentului nu prea pricep ce e aia ideologie politică. În aceste condiţii nu poţi cere celor mulţi decât să se conformeze cu cea ce văd şi aud la televizor. Ori acolo el îl poate urmări pe deputatul/senatorul X care trece cu o graţie de prim-balerină de la partidul A (dreapta) la partidul B (stânga) fără să roşească în obraji. Să spunem că asta ţine şi de educaţie şi de morală. O întrebare însă rămâne: Mai sunt de actualitate diferenţierile ideologice stabilite în preajma Revoluţiei Franceze de la sfârşitul secolului al XVIII - lea? Urmărind cea ce se întâmplă de câteva decenii bune, personal sunt tentat să cred că nu. Nu mai există guvernări pure de dreapta sau de stânga ci un mixaj de măsuri politice care pot fi revendicate atât dinspre stânga cât şi dinspre dreapta politcă. Tendinţa aceasta nu este una caracteristică doar noilor democraţii ci ni se relevă ca un fenomen generalizat. Guvernarea lui Tony Blair din Marea Britanie a însemnat, poate, apogeul din prima parte a mariajului stânga plus dreapta. Modelul s-a extins deoarece a apărut ca fiind unul de succes.

 

Guvernările din România ultimilor cincisprezece ani nu au făcut rabat de la acest curent. Atât PSD cât şi PNL au guvernat cu ochii larg deschişi, fără vreo amprentă ideologică foarte clară. Aş dori însă să abordez puţin mediul online care se revendică ideologic de la tradiţiile stângii sau dreptei politice. Citesc astfel pe pagina de întâmpinare a unui blog politic românesc, revendicat de dreapta, următorul credo: I'm a fan of Disproportionate Response!   Sigur, un slogan la modă acum câţiva ani în mediile neoconservatoare americane, care încerca să transmită ceva. Poate că are vreun sens acolo, în State, dar aici la noi sună extrem de fals. Ca român, cum poţi să fi un admirator al raspunsului (militar, se înţelege!) disproporţionat când noi, ca şi ţară, nu reuşim de zece ani să formăm o escadrilă de avioane militare care să mai şi zboare! Forme fără fond, ar constata Maiorescu, fără teama de a greşi.

 

În acelaşi mod imatur gândesc şi apologeţii stângii. Bunăoară, în aceste zile se discută intens despre cât ar fi de benefică creşterea salariului minim pe economie la 1200 de lei. O dispută falsă, dacă este să îmi spun părerea. Probabil că onorabilii apărători ai acestei idei nu iau în considerare faptul că, odată cu creşterea din pix a lefurilor, vor creşte propoţional cuantumurile amenzilor şi a unelor impozite. Nemaiamintind aici că promovarea unui salariu minim foarte ridicat poate să însemne şi o interdicţie de a lucra. Un exemplu: Să luăm cazul unui mic intreprinzător dintr-un sat sărac din lunca Timişului, să zicem. Obiectul de activitate îl constituie confecţionarea de coşuri de nuiele din lemn de salcie. El are nevoie de muncă angajată dar preţul de piaţă a acestor coţuri este unul necompetitiv în condiţiile oferirii unor salarii medii sau mari. Avem pe de-o parte necesitatea muncii angajate, forţă de muncă disponibilă în zonă, necesităţi de trai mai reduse faţă de zonele urbane şi periurbane (oamenii mai au câte o grădină, gaini, animale, etc) iar pe cealaltă o legislaţie restrictivă în cea ce priveşte cuantumul salarial. De pierdut au cu toţii!

Postmodernismul a acţionat vizibil şi asupra formei consacrate a eşicherului politic. Disoluţia ideilor clasice este un fapt de domeniul evidenţei. Dacă ne raportăm la Statele Unite, acolo neoconservatorii au oricând loc în cadrul administraţiilor democrate. Viitorul va aparţine formaţiunilor politice capabile să ofere soluţii în funcţie de problemele reale pe care le traversează societatea. Factorul ideologic va fi unul secundar, subsumat obiectivului principal.

 

O lume tot mai complicată

Cândva, într-unul dintre rarele sale interviuri pentru presa străină, arhitectul Chinei moderne contemporane Deng Xiaoping a fost provocat să-şi spună opinia despre timpurile pe care le-a trăit. Înţeleptul conducător chinez a sintetizat totul într-o singură frază: Am trăit vremuri interesante. Dar să te ferească Dumnezeu să trăieşti vremuri interesante. Din nefericire generaţia noastră pare a se regăsi în situaţia vechiului lider comunist, fiind obligaţi cu toţii să traversăm timpuri interesante.

 

Lumea întreagă - cu puţine şi lăudabile excepţii - pare să-şi pierdut complet simţul echilibrului, al judecăţilor raţionale, chiar şi pe cel al autoconservării, până la urmă. De la atentatele de la Paris şi până la incidentul cu doborârea de către aviaţia turcă a unui aparat de zbor rusesc care a/n-a încălcat spaţiul aerian asupra căruia îşi exercită autoritatea guvernul de la Ankara, toate acestea alimentează temerea că tot cea ce a fost interesant până acum va deveni şi mai interesant în viitorul apropiat. Şi asta în detrimentul celei mai mari părţi a cetăţenilor acestei lumi. Acest cuvânt frumos care este Democraţia cu întregul său set de valori, pare a fi fost pus între paranteze în mai multe zone ale lumii. Despre ce democraţie putem discuta în cazul Rusiei lui Putin sau al Turciei familiei Erdogan? Atât Putin cât şi Erdogan fac parte din aceeaşi tipologie de oameni politici, paraleli cu orice tip minimal de democraţie reală. Marile conflicte au loc de obicei între ţări conduse de oameni cu capul tare, convinşi de infailibilitatea propriilor opţiuni. Lumea a stat în cumpănă atunci când un Hitler şi un Stalin au decis că liniştea şi pacea a durat prea mult. Retrăim din păcate, la o altă scară acelaşi modus operandi de acum mai bine de şapte decenii.

 

Atât pseudo-ţarul Rusiei cât şi sultănaşul Turciei au grave probleme pe plan intern, astfel că orice modalitate de a canaliza atenţia opiniei publice locale către orice altceva este binevenit. Putin conduce un fel de Somalie înţesată de armament nuclear. Relaţiile familei Erdogan cu mediile islamiste nu mai sunt demult o noutate. Despre respectarea sau mai corect spus nerespectarea drepturilor omului în cele două ţări s-ar putea scrie un raport de mii de file. Total neinteresant însă pentru vremurile interesante pe care le trăim! Umanismul - acel curent care punea în centrul preocupărilor Omul, redescoperit în Europa secolului XIV  - a devenit caduc într-o lume în care ideile de forţă vin din zona Asiei, acolo unde individul nu contează, este doar un număr şi nimic mai mult. Din postura Omului simplu este foarte dificil de înţeles ce urmăreşte o caricatură de dictator precum Putin prin continuele provocări lansate la adresa statelor NATO. Acelaşi Om simplu îşi poate pune întrebarea legitimă ce l-a apucat pe Erdogan să scoată pistolul şi să tragă după urs acum, în acest context şi aşa foarte dificil. Sunt întrebări îndreptăţite, de bun simţ, la care însă nimeni dintre cei în măsură să o facă nu vor oferi un raspuns concret.

 

În anul 1914 un glonţ tras de către un naţionalist sârb la Sarajevo a arucat Europa într-un război care, în opinia unora, s-a sfârşit cu adevărat în 1991, odată cu dezmembrarea Imperiului Răului. Un război de 77 de ani din cauza unui glonţ!  Acum se trage direct cu rachete. Vin vremuri foarte interesante.

Între traseism şi experienţă politică

România este ţara unui sistem politic ambiguu, care cultivă un tip particular de relaţii între actorii vieţii politice interne. Clamata revoluţie de mai acum câteva săptămâni a acuzat între altele şi traseismul politic, fenomen care a luat amploare mai ales între zidurile clădirii Parlamentului. Din nefericire generalizările sesizate nu-şi au rostul în tratarea acestui subiect. Şi am să explic mai jos la ce mă refer.

Sir Winston Churchill - omul care, dacă am aplica schema rigidă românească de definire a traseismului, ar deveni doar un nenorocit care i-a trădat atât pe conservatori cât şi pe liberalii britanici (laburiştii pe atunci erau doar nişte fabianişti neliniştiţi!) - folosea expresia experienţă politică atunci când îşi definea renunţările ideologico-partidiste. Şi tot el propunea o judecată mai riguroasă a abandonurilor din politică. La rândul său prof.univ.dr. Radu Păiuşan, titularul cursului Partide politice în România în perioada interbelică de la Universitatea de Vest din Timişoara considera că permutările continue care apar în viaţa formaţiunilor politice sunt expresia vitalităţii şi a continuei înnoiri  la care sunt supuse structurile partidiste din ţara noastră. Deci, în principiu, nimic rău!   

 

Se pot totuşi opera distincţii atunci când ne referim la România actuală. Piaţa are tot dreptul să fie critică cu cei care schimbă partidul în timpul exercitării mandatului. Iar Parlamentul actual al României reprezintă din acest punct de vedere o pată de ruşine dacă ne uităm pe situaţia apartenenţei politice actuale a aleşilor din decembrie 2012. Partide tip bidon au reuşit să se umfle în tot acest răstimp datorită apropierii lor de epicentrul puterii. Aşa avem acum un UNPR supradimensionat parlamentar, avem un ALDE care, în afara structurii reprezentate de fostul Partid Conservator, participant sub o formă sau alta (singuri sau în alianţe) la procesele electorale trecute, nu reprezintă mai nimic.

 

Bulversarea continuă a scenei politice româneşti a început odată cu permisivitatea exagerată arătată faţă de schimbarea partidelor în perioada aflării în exercitarea demnităţii publice. Pot să am pretenţia faţă de un ales ca în cei patru ani de mandat să nu-şi părăsească formaţiunea sub al cărei pulpană si-a dobândit funcţia. Asta da! Normal ar fi ca respectivul demnitar să aibe decenţa de a nu sări dintr-o tabără într-alta în tot acest răstimp. Însă nu putem să-i cerem domnului sau doamnei respective ca după consumarea mandatului să-l legăm de un partid. Atât exemplul lui Churchill cât şi argumentarea profesorului Păiuşan vin în susţinerea acestei idei.  Se impune folosirea cu rezerve a etichetei de traseist politic, nu de alta dar consecvenţa cea mult lăudată este cea care l-a băgat pe bou cu coarnele în gard.

 

Sursa foto: www.bzi.ro

 

Paradoxuri româneşti

Probabil că dacă s-ar face un sondaj printre cetăţenii patriei noastre, ideea de democraţie ar fi îmbrăţişată de opt din zece români. Dacă introduci în ecuaţie şi partidele politice ca instrumente ale aplicării ideilor în practică aproximativ aceeaşi români ar strâmba din nas. Ori democraţie fără un sistem pluripartidist nu există! Să afirmi că doreşti democraţie dar fără partide, este un nonsens. Ori dorim democraţia cu tot cea ce implică ea ori alegem o altă cale.

 

Trăim în ultimul timp o perioadă tulbure. Ideea de tehnocraţie a fost urcată pe un piedestal la care se închină o majoritate consistentă a românilor. Avem de-a face cu o veritabilă invazie dinspre ONG - uri şi multinaţionale către sfera guvernamentală. Ori guvernarea se realizează prin intermediul partidelor politice. Există alegeri care determină o majoritate parlamentară iar aceasta propune un prim-ministru. Diferenţa dintre o guvernare politică şi una tehnocrată este aceea că politicul dă socoteală în faţa cetăţenilor atunci când le cere voturile.  Tehnocraţii în schimb au parte de o responsabilitate extrem de difuză. De obicei majoritatea acestora din urmă fac un pas lateral din politică/administraţie după încheierea mandatului public, deci nu răspund direct în faţa cetăţenilor.

 

Nici măcar o ţară din Uniunea Europeană nu are la guvernare un cabinet tehnocrat! Există varianta guvernelor de uniune naţională dar nu cu o compoziţie tehnocrată ci una eminamente politică, asumabilă direct în faţa cetăţenilor. Sigur, şi partidele politice existente ar trebui să se deschidă în faţa celor care doresc realmente să se implice. Din nefericire formaţiunile româneşti par a fi unele ermetizate, incapabile de a aduce în prim-plan figuri noi, oamenii credibili care profeseză aceleaşi idei, însă paralel cu partidul. Poate că acum, odată cu schimbarea garniturilor de lideri locali şi naţionali, această optică se va schimba. Semne încurajatoare există.

Cum s-a ajuns la comunism in Uniunea Sovietica

 Trenul socialismului – cu abur, pentru că suntem la începutul secolului XX – înaintează vijelios prin taigaua siberiană. E iarnă, e frig și noapte, iar trenul e plin de oameni entuziasmați de zorile unei noi societăți, mai bune. La conducere, V.I. Ulianov – Lenin.

După un timp, mecanicul de locomotivă vine la Lenin în cabină și-l anunță, încurcat, că au rămas fără cărbuni. Fără să se impacienteze, acesta din urmă zice: 

- Ardeți tot ce găsiți combustibil vagoane: uși, podele, tocuri, banchete…

Oamenii execută ordinul, în consecință trenul mai înaintează câteva zeci de kilometri, până rămâne iar fără combustibil. De data asta, după ce meditează un pic în compartimentul său confortabil, Lenin replică:

- Am găsit soluția! Demontați și ardeți traversele căii ferate pe care am venit. Oricum nu ne vom mai întoarce niciodată de unde am plecat.

Oamenii, obosiți și tremurând de frig, se conformează. Prin viscol, adună toate traversele și umplu vagonul de lângă locomotivă cu ele. Trenul pornește iar duduind și mai merge încă un timp…până se oprește, de data asta definitiv. 

Nedumeriți, călătorii, în frunte cu mecanicul, vin la Lenin

- Ne-am oprit iar. Și am ars tot…

- Nu se poate! Trebuie să mai fi rămas ceva de ars!

- Nu, nu mai e nimic…

- Tovarăși, știu! Asta e singura variantă rămasă! Haideți, puneți umărul cu toții…vom împinge trenul cu brațele spre izbânda finală!

- Nu, nu, strigă oamenii epuizați și înghețați. Nu mai putem!

Lenin se încruntă la auzul răspunsului, se gândește puțin, apoi zice:

- Bine, atunci am ajuns.

sursa: http://camilstoenescu.blogspot.ro/

Tragedia "Colectiv" între discursurile extreme ale urii

Se spune ca in perioadele de criza vocile ratiunii se fac foarte greu auzite. In acele momente luarile de pozitie extreme sunt cele luate in seama. Din nefericire drama care a avut loc in clubul Colectiv din Capitala nu a facut exceptie de la aceasta regula. Tragismul acestui eveniment a fost amplificat si de natura celor care au cazut victime unui complex de factori care a culminat cu focul care a mistuit clubul bucurestean: tineri, pregatire superioara, oameni activi social. Cu siguranta ca identificarea cauzelor si a vinovatilor se va constitui intr-o munca extrem de laborioasa pentru procurorii si anchetatorii implicati.

M-am bucurat sincer cand am vazut sentimentul de solidaritate care a cuprins o tara aflata pana atunci intr-o amorteala aproape vegetala. Romania traieste, iar solidaritatea interumana este cea care defineste la un moment dat o natiune. Am vazut insa si luari de pozitie extremiste. Doua directii ale discursului public m-au intristat: cei care vedeau in aceasta tragedie un semn divin, "crestinii" care ii numesc pe cei care frecventau acel club "satanisti", si cei care vad raul suprem pogorat pe pamant sub forma Bisericii Ortodoxe. (strict a Bisericii Ortodoxe!). 

In prima categorie intra exaltatii pseudoreligiosi, cei care, odata cu aparitia Internetului, a blogurilor si a Facebookului, au devenit un fel de talibani care confirma faptul ca pana si prostia s-a democratizat. Trimiterile catre sarbatoarea Halloweenului, demonstratia prin calcule si formule matematice Raului frizeaza idiotenia pura. Nici macar in gluma nu am "sarbatorit" Halloweenul insa, ca si idee, sarbatoarea nu isi are originile in Statele Unite ci in lumea celtica; prin mastile purtate nu se invocau spiritele rele ci se incerca ascunderea de ele. Insa unui om setat  pe o idee nu ii poti explica nimic. Desi se poate invoca ca si contraargument la toata aceasta "demonstratie" faptul ca a existat in istoria Romaniei un caz de incendiu la o biserica (cazul Costesti, cand in 1930 nu mai putin de 116 copii au ars intr-o biserica), exaltatul tot nu va considera acesta ca pe contraopinie valabila, el marsand in continuare pe draci, satanisti si Halloween. 

A doua categorie de extremisti o reprezinta cei care ataca din toate pozitiile Biserica, exclusiv cea ortodoxa. Pentru acestia opiniile altor clerici, de alte religii, care se pot inscrie in acelasi tip discursiv precum cel al exaltatilor pseudo-ortodocsi sunt de neluat in seama. Ce conteaza ca un pastor baptist repeta aceleasi bazaconii cu draci si Satana, nu, de vina este exclusiv Biserica Ortodoxa si mai ales Patriarhul.De ce nu au venit preotii in noaptea aceea la club? - este doar una dintre intrebarile recurente. Pai ce ar fi trebuit sa faca, sa incurce interventia pompierilor si a ambulantelor? Probabil ca daca chiar venea un preot acolo intrebarea era pusa invers: Ce cauta el acolo, sa ingreuneze munca celor sositi pentru a acorda primul ajutor?  Nicicum nu era bine. Apoi comparatia aproape obsesiva intre numarul de biserici si cel de spitale/scoli. Ori, daca este sa dam crezare statisticilor, numarul bisericilor ortodoxe din Romania este sub media celorlalte culte. Astfel avem o biserica la 1080 credinciosi ortodocsi in timp ce, daca este sa privim lucrurile comparativ greco-catolicii au un lacas de cult la fiecare 408 credinciosi.Cultul penticostal prezinta de asemenea o situatie superioara ortodocsilor, cu cate o biserica la 242 de membrii.Cu alte cuvinte cele mai multe dintre argumentele celor care peroreaza impotriva Bisericii nu se sustin cu cifre.

Trecand peste cele scrise mai sus eu vad in aceasta tragedie sansa unui nou inceput. Romania reala, profunda, este cea a oamenilor solidari, a acelora care le pasa de cea ce se intampla langa ei. Avem sansa unui restart istoric in masura in care manipularile nu vor actiona murdar si nu se vor instapani pe mintile romanilor de bun-simt.

Sursa ilustratie: aici

Scandalul Oprea. Câteva opinii succinte

În aceste zile dezbaterea publică este centrată pe subiectul accidentului mortal care a implicat un politist rutier, membru al suitei vice-premierului Gabriel Oprea.  În mareea informaţiilor deja făcute publice iată şi câteva opinii personale.

 

1. Există o blocadă cvasi-totală la nivelul televiziunilor de ştiri din România în tratarea acestui subiect. Excepţie face Digi 24, post care obţine puncte de rating tocmai din această opţiune. Dacă la B1TV şi Antena 3 nu poţi emite pretenţii - cele două televiziuni fiind doar nişte oficine de propagandă/şantaj, în schimb deontologii de la Realitatea TV au dat-o urât cu oiştea-n gard. La şcoala de jurnalism a prea-cinstiţilor clujeni Cosmin Guşă şi Rareş Bogdan numele Oprea a fost ocultat cu desăvârşire, alimentând cu noi argumente ideea că această televiziune a devenit la rândul ei arondată interesului naţional. Să nu uităm că în săptămâna premergătoare alegerilor din PSD aici a rulat un adevărat serial de acuze la adresa lui Liviu Dragnea. Înfierarea noului lider al social-democraţilor s-a făcut cu mânie proletară, în cadrul unor conclavuri măreţe, cu invitaţi dintre cei mai ciudaţi. Cu Oprea e altceva! :)  PS: România TV nu urmăresc, este sub demnitatea unui om cu IQ peste numărul pe care îl poartă la ghete să privească cel mai pestilenţial post de televiziune din ţară.

 

2. Expectativa PSD pe această temă nu anunţă nimic bun pentru Gabriel Oprea. Să nu cădem în capcana de a pune semnul egal între declaraţiile lui Ponta şi PSD. Ca de obicei acesta vorbeşte mult şi fără sens. În mai multe rânduri Dragnea şi-a arătat indispoziţia referitoare la tipul de relaţie existentă între PSD şi gaşca lui Oprea. UNPR a fost formaţiunea politică care a căpuşat cel mai mult PSD! Nici Oprea nu l-a agreat vreodată pe Dragnea, dovada fiind acea declaraţie în care spunea că el este legat doar de persoana lui Victor Viorel ca premier şi partener politic. Era vădit o ameninţare la adresa acelora care vedeau PSD la guvernare şi într-o etapă post-Ponta.

 

3. Poziţia ALDE rămâne încă o necunoscută. După izbucnirea scandalului Tăriceanu a ieşit cu o declaraţie în care făcea o comparaţie între el, preşedintele Senatului, al doilea om în Stat, care nu are escortă, şi Oprea, un biet tablagiu ajuns vice-premier, care nu poate merge nici până la toaletă fără antemergător. Sigur, ultimele cuvinte nu-i aparţin copresedintelui ALDE, dar aceasta era ideea.

 

4.  PNL are acum, poate, una dintre ultimele posibilităţi de a face cu adevărat opoziţie. Dacă în acest moment nu va deveni vârf de lance împotriva abuzării funcţiei de către Oprea atunci la anul sigur nu va câştiga nici un rând de alegeri. Lumea s-a cam săturat de non-combatul penelistilor iar faptul că a apărut concurenţa Băsescu ar trebui să-i stimuleze.

 

5. Presa şi jurnaliştii online în marea lor majoritate s-au raportat corect la eveniment. Mi-a reţinut atenţia o replică a Laurei Nureldin, teleprompteristă la Antena 3, dar un jurnalist cu infinit mai multe resurse, cu un bagaj de cunoştinţe peste medie. Făcea Laura o constatare crudă la adresa atitudinii lui Oprea: Dacă tot n-are coloană vertebrală, și-a făcut coloană oficială. O frază care spune aproape totul despre acest lugubru personaj.

 

Ca o concuzie, din nou cel care are în mâini cartoful cel mai fierbinte este preşedintele PSD, Dragnea. Luaţi această declaraţie a Simonei Man, fosta presedintă PPDD şi lider actual al UNPR: În actuala conjuctură politică dacă pică Oprea, pică și Ponta, pică și guvernul. Acesta este adevărul, aceasta este miza. Ameninţarea este una uşor de sesizat. Tradus ea înseamnă dacă îl lăsaţi pe Oprea pradă la câini, pa-pa guvernare! De urmărit care va fi reacţia oficială a PSD faţă de acest caz care riscă să se transforme într-o afacere gen Arafat/iarna 2012. Şi când vorbesc de PSD nu fac referire la Victor Viorel Ponta. Mare atenţie şi la parlamentarii UNPR, sunt peste 50 de capete iar PSD sigur nu-i va accepta pe toţi pe locurile lor eligibile. Vor încerca negocieri separate, individuale cu PNL şi Mişcarea Populară. De aici încolo se pot întâmpla multe. Uitaţi-vă în calendar, mai este puţin până în 2016!

 

PS: Absolut dezagreabilă atitudinea faţă de acest tragic eveniment, exprimată public de unii lideri ai sindicatelor poliţiştilor. Pupincurismul acestora ar provoca silă chiar şi lui Emil Bobu. Omerta presei audio-vizuale este aproape totală dar s-au mai văzut revoluţii generate de Facebook/Twitter, nu?

Jocul de şah al zilelor noastre

Recent respinsa moţiune de cenzură împotriva cabinetului Ponta a adus o delimitare mai clară a ariilor în jocul de şah care se prefigurează pentru următoarul an. PNL a bifat o acţiune politică necesară în contextul în care primul-ministru al guvernului este pus sub urmărire penală iar PSD şi-a arătat forţa în Parlament pentru a readuce speranţa în rândurile membrilor şi simpatizanţilor de partid. De ce numesc perioada politică ce va urma un joc de şah? Pentru că realmente asta va fi. Cele două personalităţi care vor conduce jocul sunt Klaus Iohannis şi Liviu Dragnea. Restul personajelor - inclusiv penalul Victor Ponta - vor avea doar roluri de pioni, sacrificabili în fazele cheie ale partidei. Dar haideţi să trecem în revistă mişcările identificabile pentru viitorul apropiat, în funcţie de cele două tabere.

1. Klaus Iohannis - miza reală este câştigarea de către PNL a alegerilor locale şi parlamentare din anul 2016. Restul, toate celelalte acţiuni sunt subsumate acestui obiectiv. Nu ştiu dacă PNL chiar şi-a dorit dărâmarea guvernului Ponta prin moţiunea de cenzură de marţi. De altfel chiar domnul Blaga declara că dacă liberalii ar fi vrut puterea cu orice preţ, se găseau "soluţii", iar a doua zi dimineaţă se discuta fără probleme de o nouă formulă guvernamentală. Iar Blaga nu face parte din aripa boemă a PNL!  Nu ştiu de ce, dar ţinând cont de marea moralitate a politicienilor români, sunt aproape sigur că aşa stau lucrurile. De altfel uneperistii se dădeau de ceasul morţii pe la toate posturile de televiziune că liberalii nu negociază nimic. Trageţi voi concluzia ce s-ar fi întâmplat dacă oamenii lui Iohannis ar fi negociat!

Adevărul este că PNL - ului îi convine de minune, momentan, un guvern PSD condus de Ponta. În condiţiile în care aceştia nu fac mare lucru pentru a se prezenta ca o alternativă viabilă la PSD, ei cresc în sondaje pe fondul imaginii tot mai dezastruoase pe care o are actualul premier penal. Ultima măsurare a intenţiilor de vot dă PNL la un neverosimil procent de 42% iar social-democraţii  au scăzut la 35%, mai ales datorită gravelor probleme pe care le are Plagiatorul în justiţie. Ar fi însemnat o greşeală tactică înlăturarea lui Ponta acum, ar fi fost ca şi cum ţi-ai fi găurit singur pânzele de la corabia cu care traversezi marea. Nu, interesul strategic al PNL îl reprezintă păstrarea la guvernare a lui Ponta, cel puţin până prin martie 2016.

2. Liviu Dragnea  - adevărul este acesta, în afara oricărui dubiu: cartoful cel mai fierbinte se găseşte în mâna lui Dragnea. El are o sarcină aproape imposibilă, aceea de a menţine PSD la guvernare fără a compromite total şansele partidului pentru 2016. Asta ar însemna un cabinet cu premier PSD, altul decât compromisul domn Ponta. Ori în cazul demisiei/demiterii lui Ponta numirea noului premier stă în pixul lui Iohannis. Mi-au plăcut declaraţiile reţinute ale lui Dragnea de după respingerea moţiuni, pare un om politic extrem de matur, conştient de adevarata provocare pe care o are în faţă. Am admirat şi modul în care l-a trimis la plimbare pe Iliescu (vă aduceţi aminte de replica dată acestuia din urmă, nu stiu ce isi dorea Nicolae Ceausescu, ca nu l-am cunoscut foarte bine. Biciuitor de-a dreptul!), cunoaşte intim partidul, posibil să fie o carte câştigatoare dacă DNA nu va reuşi să probeze convingător acuzaţiile care i le aduce.

Dragnea este primul care conştientizează faptul că PSD nu se erodează datorită guvernării iar PNL nu creşte datorită unor merite politice nebănuite. Numitorul comun al celor două tendinţe este Victor Ponta, cel care râdea după moţiunea de cenzură precum proasta din zicerea aceea celebră din popor. Preşedintele interimar al PSD îşi dă seama că victoria de la votul moţiunii a fost una à la Pyrrhus, generalul antic care spunea că  încă o victorie ca asta și suntem terminați. Probabil că dacă Dragnea ar obţine un gentleman's agreement din partea lui Iohannis în legătură cu numirea unui nou şef de guvern din partea PSD problema Ponta ar fi fost demult tranşată. Însă preşedintele se pare că iubeşte partidele de şah, aşa că jocul se va întinde pe parcursul câtorva luni. Nu cred că PSD ar fi dispus să cedeze funcţia de premier, nici măcar lui Gabriel Oprea, pesediştii au mai fost odată vioara a doua a guvernării şi nu a fost deloc bine pentru ei.

Dacă tendinţele măsurate zilele trecute se vor menţine şi în următoarele săptămâni atunci situaţia lui Dragnea chiar va fi una foarte ingrată. Partidul doreşte guvernarea, are vocaţia acesteia, însă riscurile pentru 2016 sunt majore. Singurul care are de câştigat în acest moment este actualul prim-ministru deoarece preşedintele nu are atributul constituţional de a-l demite iar Liviu Dragnea are mâinile legate atâta timp cât nu primeşte garanţii de la cel mai înalt nivel asupra extracţiei politice a viitorului premier, în cazul revocării lui Ponta. Dar este o victorie pur personală şi nimic altceva.

PS: Nu pot să nu remarc un fapt destul de interesant care indică criza reală prin care trece actualmente sistemul partidist românesc; atât la vârful PSD cât şi la cel al PNL se găsesc foştii secretari-generali, Liviu Dragnea şi Vasile Blaga. Implicarea pricipalilor factori executivi la primul nivel de decizie arată necesitatea reală de coerenţă de care au nevoie partidele în această perioadă.

Oprescu este poporul iar Ciorbea avocatul său!

Cazul Oprescu continuă să agite spiritele în societatea românească. De data aceasta primarul-şpăgar de Bucureşti nu mai este eroul principal, acest rol fiind preluat de către tristul personaj care răspunde la numele de Victor Ciorbea, aflat actualmente în treabă pe la instituţia Avocatului Poporului. Niciodată nu a existat o reacţie atât de promptă a acesteia la vreo sesizare precum cea din speţa Oprescu. Să fim clar înţeleşi, nu pledez pentru uciderea pasivă a unui om prin neacordarea îngrijirilor medicale de care, poate, are nevoie. Nu, aici mă refer exclusiv la activitatea depusă de Avocatul Poporului şi atât. Putem să ne punem întrebări referitoare la apetenţa pentru îmbolnăviri subite a celor care, deodată, devin ţinte ale luptei anticorupţie, asta da, după cum ne putem întreba de unde au unii atâta inspiraţie în scrierea unor lucrări atunci când sunt ascunşi la beciul domnesc. Sunt doar întrebări.

 

Am urmărit şi eu parţial conferinţa de presă în care Ciorbea şi echipa şi-au prezentat concluziile anchetei în cazul Oprescu. Apropo, această anchetă a fost efectuată rapid, în nici douăzeci şi patru de ore! Exemplu de operativitate, ce mai! În tot acest timp există sute de cetăţeni ai Statului român care aşteaptă o minimă implicare a acestei instituţii pentru soluţionarea unor cauze extrem de grave. Să nu uităm ce se întâmplă în această ţară cu retrocedările, unde adevăraţii proprietari sunt realmente jecmăniţi de mafia cumpărătorilor de drepturi litigioase. Să nu trecem cu vederea atât de uşor un caz precum cel al gorjanului Marcel Ţundrea, cel care a făcut 12 ani de închisoare pentru o crimă pe care nu a comis-o, decedând ulterior în urma unor afecţiuni dobândite în perioada de detenţie. Câţi de Ţundrea or mai fi zăcând în sistemul judiciar românesc? Câte petiţii nerezolvate or fi zăcând la Avocatul Poporului?

 

Dar pentru lombrosianul domn Ciorbea singurul caz care contează la această oră este cel al primarului-şpăgar Oprescu. În subteranele politicii dâmboviţene se acreditează de mai multă vreme ideea că sumbrul personaj Ciorbea este acolo unde se găseşte cu temă dată. Iar aceasta nu este oferită de fişa postului pe care îl ocupă ci de către mai-marii zilei. Un fel de robot care răspunde la comenzi atunci când cineva apasă pe butonul aferent.  Văd o mare iritare din zona PNL. Aş zâmbi dacă nu ar fi tragic. Fostul premier ţărănist vegeta politic până când, în 2012, Partidului Naţional-Liberal l-a readus în politica mare, oferindu-i şansa de a candida la Senat pe un colegiu eligibil. Anul trecut a fost susţinut de PSD pentru funcţia de la Avocatul Poporului, în condiţiile unui blat de mai mare râsul, opoziţia cu PNL în frunte neparticipînd la votul din Parlament. Ce-ar mai fi de adăugat? Concluzia din titlu doar: Oprescu este poporul iar Ciorbea avocatul său. Se ştie!

 

Bulversarea ierarhiilor. Influenţa factorului DNA asupra anului electoral 2016

La anul vom avea parte de două rânduri de alegeri, cele locale la începutul verii şi cele parlamentare spre finalul toamnei şi începutul iernii. Sezonul electoral se anunţă a fi unul foarte fierbinte în contextul în care anchetele DNA încep să aibe o influenţă majoră în stabilirea opţiunilor alegătorilor. Nivelul încrederii de care se bucură DNA în ochii unui popor avid de dreptate în condiţiile în care mai bine de douăzeci de ani Statul s-a complăcut în situaţia de fraier de serviciu, fac din cei intraţi în malaxorul justiţiei anticorupţie victime aproape sigure. Inexistenţa unui mecanism de deculpabilizare publică în cazul celor nedovediţi ca fiind hoţi sau corupţi face din simpla prezenţă a acestora la sediul DNA, un handicap electoral major. Dacă vreţi, acesta este reversul celor mai bine de douăzeci de ani în care România a arătat ca un uriaş elefant eşuat într-un râu plin de peşti piranha.

 

Din nefericire alegătorul nu mai aşteaptă rezultatul final al anchetelor, dorinţa de ai vedea pedepsiţi pe cei care sunt asociaţi în mod frecvent cu ideea de corupţie dominând raţionalul. Pe de altă parte există cazuri flagrante de oameni politici sau funcţionari aflaţi în exerciţiul demnităţii pentru care au fost aleşi sau angajaţi care au dat de mult cinstea pe ruşine. DNA va avea un rol major în stabilirea caştigătorilor de la anul, acest fapt este în afara oricărui dubiu. În lumina modului în care sunt receptate de electorat rezultatele anchetelor anticorupţie, nu ne rămâne de făcut decât să sperăm că procurorii îşi vor face cât mai bine treaba, chemările în faţa justiţiei urmând a se face doar în urma administrării unor probe cât mai solide posibil. Neobţinerea de condamnări definitive ar conduce doar la decredibilizarea actului de justiţie.

 

Discutând acum pe şleau, sunt total blamabili acei politicieni sau funcţionari care, în momentul în care constată că o lume se scufundă în jurul lor  - vorbesc aici de cei care se dedau la acte de corupţie în contextul războiului total declarat de Stat acestui fenomen - persistă în acelaşi mod de rotunjire a veniturilor. A explodat acum în presă cazul Sorin Oprescu, cel care conform unui comunicat DNA, a fost prins în flagrant în timp ce primea suma de 25.000 de euro. Păi ori eşti prost ori eşti bolnav dacă persişti în aceste apucături în contextul în care în mai puţin de un an ai avut cel puţin doi colaboratori apropiaţi săltaţi de DNA pe motiv de percepere de mită. (cazurile Mădălin Dumitru şi Solomon Wigler) Cum de prostie nu îl poţi bănui pe Oprescu, rămâne opţiunea unei boli. Oamenii aceştia consideră firesc nefirescul, normal anormalul! Semn de degenerare până la urmă.

23 August 1944. De ce România nu a fost Finlanda?

Tot am auzit de mai mult timp rostogolită în spaţiul public ideea că atunci, la 23 august 1944, România s-a dat pe mâna ruşilor, că dacă se proceda altfel poate am fi avut şi noi soarta Finlandei, ţară care a beneficiat de condiţii mai bune după încheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Privind comparativ situaţiile erau întrucâtva asemănătoare; atât România cât şi Finlanda au avut probleme în anii 1939-1940 cu pofta de extindere teritorială a Uniunii Sovietice, diferenţa fiind aceea că finlandezii au ales să se apere armat în fata comuniştilor (şi nu fără un oarecare succes!) în timp ce ţara noastră, sub glorioasa domnie a regelui Carol al-II-lea, a mers pe varianta poziţiei ghiocelului. La finalul Războiului de Iarnă, încheiat prin acordul de pace de la Moscova (12 martie 1940) Finlanda a fost nevoită să cedeze lui Stalin Karelia şi încă câteva teritorii. În acelaşi an România ceda URSS Basarabia şi Nordul Bucovinei, fără să tragă un singur glonţ în apărarea lor!

 

Atât România cât şi Finlanda au intrat în războiul antisovietic, declarat de Germania în iunie 1941, cu gândul recuperării teritoriilor pierdute în anii precedenţi. Ambele state aveau la conucerea lor înalte cadre militare, generalii Ion Antonescu şi respectiv Carl Gustav Mannerheim. Ambii vor accede la gradul suprem de mareşal, Antonescu în 1941 iar Mannerheim în 1942. După schimbarea sorţilor de izbândă şi preluarea iniţiativei strategice de către sovietici (1943) atât România cât şi Finlanda vor căuta mijloace pentru a preveni un război pe teritoriul naţional. Cam în aceeaşi perioadă cele două vor schimba taberele; în România avem lovitura de stat de la 23 august iar în Finlanda acordul de încetare a focului de la 4 septembrie 1944. Convenţia de armistiţiu cu România se semnează la 12 septembrie iar cea cu Finlanda la 19 septembrie. Ambele vor intra apoi în razboi cu Germania nazista: finlandezii vor duce lupte cu trupele germane mai cu seamă în Laponia iar românii vor constitui un soi de avangarda sui-generis pentru înaintarea trupelor sovietice către Centrul Europei. Rapturile teritoriale sovietice vor fi consfiinţite la finalul conflictului, finlandezii cedând în 1944 şi cel de-al doilea oraş ca şi mărime, Vyborgul, către Uniunea Sovietică.

 

Şi ajungem la esenţa evoluţiei postbelice a celor dou state. Întrebarea care şi-o pun aproape toţi cei care forţează analogia România - Finlanda este cea referitoare la destinul celor doi conducători de facto din timpul războiului anti-sovietic, Antonescu şi Mannerheim: de ce Antonescu a fost judecat (e un eufemism, ştiu!) şi executat iar Mannerheim a fost venerat în continuare ca o figură strălucită de conducător finlandez? Pentru a da răspuns la această întrebare esenţial mi se pare documentul din fotografia alăturată, acordul de procentaj dintre Churchill şi Stalin. Obiectul târgului (9 octombrie 1944)  este constituit de doar cinci state, respectiv România, Grecia, Bulgaria, Yugoslavia şi Ungaria. Nu apare niciunde numele Finlandei. E adevărat, nici Polonia sau Cehoslovacia nu apar dar ele se vor regasi total sub ocupaţie sovietică, în anul 1945, fără posibilităţi realiste de a se sustrage controlului Moscovei. 

 

Peticul acesta de hârtie,  care în ultimul timp a fost aruncat în desuetudine, a avut o importanţă covârşitoare în stabilirea sferelor de influenţă de după 1945.  Acest tip de diplomaţie pe care îl profesau cei doi cinici, premierul britanic şi dictatorul sovietic, nu era pe placul americanilor, cei care aveau oroare doar de ideea sferelor de influenţă. Churchill a refuzat prezenţa ambasadorului american Harriman, trimis personal al lui Roosevelt, tocmai în ideea ca acesta să nu împiedice desfăşurarea unor convorbiri particulare. Premierul britanic prefera ca el să fie cel care să-l informeze pe muribundul preşedinte american asupra acordului, cu rezerva că această înţelegere să fie supusă ulterior ratificării în formatul de trei (SUA, Anglia, URSS). (Şi) din aceste motive avem un Ion Antonescu - criminal de război şi un Mannerheim erou naţional. Departe de mine ideea de a face apologia lui Ion Antonescu  - omul a fost un conducător execrabil, lipsit de orice tip de viziune, încremenit într-o ciudată formă de cavalerism, cu un comportament greu de înţeles uneori, însă anumite acţiuni trebuiesc înţelese plecând de la originea lor.

 

 

În apărarea ideii de patriotism

Literatura politică de sorginte anglo-saxonă reţine o expresie care spune totul despre patriotism: Right or wrong, my country. Este o zicere de tip panaceu, care oferă circumstanţe pentru orice tip de acţiune întreprinsă de Stat în vederea salvgardării fiinţei sale. Sigur, acceptarea în exces de către cetăţeni a omnipoteţei Statului conduce la despotism. Însă există faze în evoluţia statală în care cetăţenii au obligaţia de a circumscrie activităţile lor aproape exclusiv în beneficiul celor mulţi. Expresia în engleză a fost foarte des uzitată în timpul Razboiului Burilor, în care trupele metropolitane britanice s-au confruntat direct cu armata coloniştilor buri din Africa de Sud.

 

Right or wrong, my country ne indică şi puterea omului de rând de a trece cu vederea neajusurile, nedreptăţile la care este supus (el sau terţii) în perioade de restrişte. Ne arată în acelaşi timp disponibilitatea de a contribui la binele comun. Nu există ţară perfectă, însă omul trebuie să-şi aducă propria contribuţie la ideea perfectibilităţii organizării obşteşti. Dezvoltând puţin sensul expresiei pe care v-am propus-o spre dezbatere, GK Chesterton scria într-un eseu, la începutul secolului XX: "My country, right or wrong," is a thing that no patriot would think of saying except in a desperate case. It is like saying, "My mother, drunk or sober." No doubt if a decent man's mother took to drink he would share her troubles to the last; but to talk as if he would be in a state of gay indifference as to whether his mother took to drink or not is certainly not the language of men who know the great mystery.

 

Patriotismul e mai cool decât credeţi.

Întăriţi-vă statul, domnilor! Când Statul îşi arată forţa

Definiţia DEX a Statului: Instituție suprastructurală, instrument principal de organizare politică și administrativă prin intermediul căruia se exercită funcționalitatea sistemului social și sunt reglementate relațiile dintre oameni; teritoriul și populația asupra cărora își exercită autoritatea această organizație; țară.

 

Acum ceva timp un ilustru fost mogul de Dâmboviţa, beneficiar al unor legături invizibile dar palpabile cu lumea trecutului, participa la un dialog cu ziaristul Cătălin Tolontan. Dar iată esenţa lui:

Cătălin Tolontan: Numai că mai sunteţi şi puternic, pe lângă ceea ce aţi spus dumneavoastră. Acesta e atributul fundamental. Acest raport e un raport ilegal între un stat slab şi nişte oameni de afaceri foarte puternici.

Sorin Ovidiu Vântu: Întăriţi-vă statul, domnilor!

 

Şi Statul şi-a arătat forţa reală! Când acesta doreşte cu adevărat instaurarea domniei legii, acest lucru chiar se întâmpla. Timp de mai bine de două decenii Statul a fost aproape absent în anumite domenii. Însă atunci când spre exemplu, economia de nuanţe gri/negru ajunsese la aproximativ 55%, sub influenţa unor stimuli veniţi şi din alte zone geografice, atente la posibilitatea vulnerabilizării statalităţii în faţă ascensiunii zonale a Rusiei, instituţiile şi-au arătat adevăratele capabilităţi. Personaje îndoielnice precum Vântu, Patriciu sau Voiculescu au dispărut treptat, dar totuşi rapid! - din prim-planul vieţii româneşti. Patriciu, săracul, a murit în urma unei boli incurabile chiar înainte de a fi condamnat. Voiculescu stă priponit la beciul domnesc iar Vântu, după ce a produs elucubraţiile cu rakeţii îngropaţi prin Dealurile Moldovei şi a mai dat un raid pe la mititica, acum predă lecţii de economie şi face predicţii politice. De-ale pensiei!

 

Oamenii aceştia au avut la un moment-dat aproape totul. Chiar şi instituţii ale Statului lucrau pentru ei şi acoliţii lor. Supraexpunerea mediatică, încercarea de a-şi subordona în totalitatate Statul i-au condus către condiţia de dinozauri aflaţi în plină epocă a extincţiei. Nu mai există cale de întors, în ciuda furibundei campanii marca Antena 3 în favoarea patronului Dan Voiculescu şi a subitei transformări a lui Vântu în comentator politic şi guru economic. Parafrazând titlul unui film franţuzesc cu Alain Delon (Ne réveillez pas un flic qui dort - Nu treziti un politist care doarme), un comentator american spunea: Nu treziţi Statul care doarme; este atât de greu să-l convingi să se culce la loc...

 

Sursa foto: http://www.ziaristionline.ro/

 

Donald Trump. Cum să-ţi tragi un glonţ în picior atunci când eşti pe cai mari

Urmăresc cu interes cea ce se întâmplă peste Ocean în cursa internă republicană pentru nominalizarea prezidenţială. Dacă până acum câteva zile favoritul meu se numea Donald Trump - cu toate derapajele sale de limbaj - după  cea ce a debitat azi nu cred că mai are vreo şansă reală. Neforţat, doar în ideea de a epata, el a făcut prosteasca greşeală de a ataca nu doar un om, pe senatorul John McCain, ci o întreagă mitologie americană a eroismului. Multe poţi cumpăra cu bani dar nu şi percepţia şi inimile. Urmăriţi mai jos intervenţia şmecherească a lui Trump.

Spune dl. Trump, referindu-se la prizonieratul vietnamez al fostului candidat republican McCain: He was a war hero because he was captured. I like people who weren’t captured. Comentatorii de pe Twitter au sesizat imediat enormitatea scoasă pe gură de tycoonul din New York, amendându-l instantaneu:

Kevin Eder: If you deny that John McCain is a war hero, you are completely and utterly unfit to be the Commander in Chief of the Armed Forces.

Stephen Hayes: I asked Trump if he's read any accounts of McCain's time in captivity: " It's irrelevant."

Amanda Carpenter: You can criticize McCain for a lot, but his military service isn't it. Rant over.

Iimani David:  Saying McCain isn't a war hero b/c he was captured = saying soldiers can't be heroes if they were killed. Trump is a disgrace. Biciuitor acest ultim tweet într-o ţară în care unul din doi militari au executat cândva misiuni directe de luptă!

Înţelegând tâmpenia comisă de către favoritul cursei GOP ceilalţi candidaţi au sesizat rapid oportunitatea de a reîmpărţi cărţile de joc, cu alte şanse. Reprezentantul clanului Bush, Jeb, a reacţionat între primi, scriind pe Tweeter: Enough with the slanderous attacks. @SenJohnMcCain and all our veterans - particularly POWs have earned our respect and admiration. Şi ceilalţi au punctat la foc automat:

Bobby Jindal: After Donald Trump spends six years in a POW camp, he can weigh in on John McCain's service.

Rick Perry: .@realDonaldTrump's comments today make him unfit to be Commander-in-Chief.

Iar Rick Santorum scrie exact cam cea ce gândesc republicanii americani, în covârşitoarea lor majoritate: @SenJohnMcCain is an American hero, period.

Cea ce s-a întâmplat astăzi cu Donald Trump îmi întăreşte o mai veche convingere de-a mea: banii în politică sunt necesari dar nu suficienţi. Gândirea de bussines poate fi un adjuvant în luarea deciziilor corecte dar ea nu trebuie să substituie pe cea politico-administrativă. Ori Trump are mari probleme în a înţelege acest nou mediu, la care încearcă să se adapteze din mers. Am văzut asemenea cazuri şi vom mai vedea.

PS: Probabil că în România o declaraţie precum aceasta ar fi fost tratată cu cea mai mare uşurinţă posibilă. Ei bine, la americani asta nu ţine! Simbolurile există pentru a fi respectate, nu pentru a fi înjosite.

De ce ar vota grecii în favoarea planului de austeritate?

De obicei atunci când nu au nici mijloace şi nici idei politicienii (îndeosebi cei populişti) fac apel la popor. Să spună poporul ce gândeşte el în marea lui înţelepciune pe marginea unui subiect fierbinte. Să ne înţelegem clar: referendumul este un instrument democratic, cu caracter excepţional,  prin care cetăţenii sunt chemaţi să tranşeze o chestiune de importanţă naţională.  În acelaşi timp însă instituţia refendumului este şi ultimul bastion al populismului în politică. Atunci când se confruntă cu incapacitatea crasă de a rezolva/gestiona o problemă, populiştii scot castanele din foc cu votul vulgului. Nimic nou sub soare, în vremea lui Napoleon al - III - lea în Franţa circula o butadă conform căreia sinonimul cuvântului plebiscit este votul da. De aşa manieră era pusă problema încât răspunsul nu putea fi decât unul favorabil împăratului. Dar asta e istorie.

 

Astăzi grecii sunt chemaţi să se pronunţe asupra planului de austeritate care (se presupune!) că ar scoate ţara din criză. S-a ajuns la plebiscit naţional datorită incapacităţii guvernărilor succesive de a tăia nodul gordian, de a-si asuma şi măsuri impopulare. Formaţiunea extremistă Syriza - care este o chintesenţă a populismului stângist - aflată ea însăşi într-o criză de idei, a promovat intens şi agresiv răspunsul NU faţă de acest plan. Nu mai contează ce va urma, esenţa este acest nu care trebuie smuls în orice condiţii, chiar şi cu forcepsul. Şi probabil că vor reuşi, diabolizarea Uniunii Europene, FMI şi a Germaniei reuşind plenar. Dar şi fără această campanie mediatică ameţitoare, de ce ar vota grecii un plan de strângere a curelei când:

 

- atunci când în România se tăia salariul cu 25%, la ei se tăia al 13-lea şi/sau al 14-lea salariu;

- salariul entry pentru un tânăr grec în mediul privat este de aproximativ 600 de euro; dacă el se va angaja la Stat - în administraţie sau companiile controlate de guvern - va încasa încă din prima luna suma de 1200-1300 de euro. Etatismul e în floare.

 

Să discutăm puţin şi despre sporurile salariale de la Stat. Iată câteva exemple, în ordinea ciudăţeniei lor, cu numărul de beneficiari. Sursa aici:

 

- Spor pentru incalzirea motorului masinii (OTE) 690€/luna – 420 persoane

- Spor pentru spalarea mainilor (Caile Ferate Elene) 420€/luna – 1987 persoane

- Spor de ponton (Personal porturi) 840€/luna – 653 persoane

- Spor de antena (Tramvaie) 1120€/luna – 329 persoane

- Spor pentru deplasarea dosarului (Servicii de Stat) 290€/luna – 6800 persoane

- Spor de preluare - predare a autobuzului - 450€/luna – 1100 persoane

- Spor de prezentare punctuala la serviciu (un fel de RATT grecesc) 310€/luna – 1790 persoane

- Spor de buna indeplinire a cazurilor (Ministerul Justitiei) 595€/luna -  nu se stie cate persoane .

- Spor de folosire a faxului (Reteaua de Electricitate) 870€/luna – 657 persoane

- Spor anual pentru folosirea restaurantului la locul de munca (Reteaua de Resurse Naturale) 120€/luna. -  întreg personalul.

 

Trebuie să fi nebun sau responsabil ca să renunţi la toate acestea. Însă grecii nu sunt nici nebuni şi nici foarte responsabili, aşa că defaultul va fi unul complet. Dacă Syriza priveşte acest referendum - şi mai ales rezultatul său negativ - ca pe un nou instrument de negociere cu aşa-zisa troică atunci ar trebui să se fi gândit de două ori care este punctul din care nu mai este nimic de negociat. Părerea mea este că acesta a fost depăşit iar instituţiile internaţionale nu mai văd în guvernarea Tsipras un interlocutor valid.

PS: Şi grecii nu m-au contrazis, marea lor majoritate votând după cum ne aşteptam. Ce va urma? Greu de spus. Normal ar trebui să demareze totuşi nişte negocieri, deşi, în lumina caracterizărilor făcute Uniunii Europene de către Tsipras şi Varoufakis (terorişti, hoţi, etc) şi a sloganurilor antieuropene scandate e greu de pătruns care ar mai fi sensul lor. După ziua de ieri rămâne epică imaginea unor dameze care băteau cu spor din copite sirtaki pe pavajul Pieţei Syntagma. Întrebate de către o nefericită reporteriţă a BBC ce sărbatoresc acestea au răspuns lung: good life. Să fie într-un ceas bun, madamelor!

 

Pentru o viaţă mai bună la Sînandrei

Astăzi am avut onoarea de a prezida şedinţa de Consiliu Local al comunei Sînandrei în care s-a decis delegarea serviciului de apa-canal către operatorul regional Aquatim SA Timişoara. După lungi tatonări, după ce situaţia a fost întoarsă pe toate feţele, după o multitudine de întrebări adresate d-lui Ilie Vlaicu, director Aquatim SA, cel care, la invitaţia d-lui primar Claudiu Coman,  a avut bunăvoinţa de a răspunde direct întrebărilor consilierilor locali, aceştia din urmă au aprobat în unanimitate (14 voturi pentru din 14 consilieri locali prezenţi la şedinţă) ca operatorul regional de apa-canal să preia administrarea reţelelor de pe cuprinsul comunei Sînandrei.

De ce a fost nevoie de acest lucru, în condiţiile în care pentru partea de alimentare cu apă la nivel local există o societate, Aqua Sankt Andreas SRL, care, sub îndrumarea viceprimarului Dorin Fănuţ şi-a făcut onorabil treaba? Pentru că Sînandreiul creşte, se dezvoltă iar hainele vechi au rămas mici. Comuna noastră este şchioapă, merge într-un picior, anume în cel reprezentat de serviciul de alimentare cu apă. În vederea asigurării dezvoltării, pe lângă acesta este nevoie şi de cel de-al doilea membru inferior, canalizarea. Cunoaştem cu toţii saga numită contractul Aton Transilvania, compania care îşi asumase la un moment dat sarcina de a edifica reţeaua de canalizare în localitaţile Sînandrei, Carani şi Covaci. Din nefericire societatea menţionată se găseşte actualmente în insolvenţă, orice operaţiune pe linia canalizării din Sînandrei fiind sistată.

De ce avem nevoie de Aquatim? O să încerc să răspund succint în rândurile de mai jos.

1. Pentru că Sînandreiul are nevoie (şi) de canalizare, în condiţiile creşterii pretenţiilor locuitorilor comunei noastre. Ori Aquatimul este singurul Operator Regional recunoscut la nivel de Uniune Europeană, capabil de a atrage finanţări pe programele POS Mediu 2014-2020 şi poate oferi un orizont de aşteptare rezonabil.  Societatea timişoreană are deja depus un proiect major de infrastuctură care, doar pentru partea de management-dezvoltare reţele apă uzate prevede suma de 182.819.860 euro!  O sumă imensă care se va debloca pentru judeţul Timiş în momentul în care POS Mediu România va fi aprobat la Bruxelles. Proiectul poate fi consultat aici.

2. Pentru că agenţii economici majori care au investit sau intenţionează pe viitor să investească în comuna noastră  au nevoie de o reţea de apa-canal perfect funcţională, capabilă de a face faţă necesităţilor industriale ale acestora. Putem aminti aici companiile Mahle, Argomm, John Deere, Artemis, Bardeau, etc. Aportul acestor societăţi la bugetul local, prin plata de taxe şi impozite, va fi unul de natură a determina o creştere a calităţii vieţii citadine în comuna noastră.

3. Pentru impunerea unei discipline de plată a celor branşaţi la reţeaua de apă. Din nefericire destul de mulţi dintre concetăţenii noştrii omit sau uită să mai plătească apa consumată de la reţea pe considerentul că oricum nu se va întâmpla nimic. Aquatimul operează în acelaşi sistem precum cel al Enelului sau Gazvestului, plata facturilor nemaifiind facultativă ci obligatorie.

Sunt doar câteva dintre motivele care au determinat membrii Consiliului Local să aleagă Aquatim. Ţin să mulţumesc şi pe această cale colegilor consilieri care au dat dovadă de înţelepciune si responsabilitate , fapt pentru care îmi permit să-i nominalizez în continuare: Barna Adrian, Bodochi Marinel, Cheteleş Marinel, Fănuţ Dorin, Hapenciuc Viorel, Minnich Iosif, Mândru Ioan, Onica Cristian, Popa Ilie, Popovici Simona, Prodea Marian şi Ulici Viorel.

Criza din Grecia. Câteva repere pentru o înţelegere mai bună

Pentru a înţelege cea ce se întâmplă acum cu Grecia - dincolo de teoria conspiraţiei, tot mai populară observ chiar şi rândurile unor oameni educaţi - este nevoie să parcurgem un mic istoric al ultimilor ani.  Criza mondială declanşată la finalul deceniului trecut a lovit puternic această ţară, la finalul anului 2009 guvernul socialiştilor din PASOK condus de către Georgios Papandreou confruntându-se cu un deficit de aproape 13% . Pentru a evita colapsul total s-a format aşa-zisa troică, Banca Centrala Europeană, statele din zona euro şi Fondul Monetar Internaţional. În schimbul asumării unor măsuri de austeritate, a fost acordat guvernului elen un împrumut de 110 miliarde euro. Imens deja! Degrigolada economică în care intrase însă Atena a silit troica să mai acorde un împrumut, după doar un an, în valoare de 130 miliarde euro. 

 

Măsurile cerute de către creditorii Greciei au dat roade, astfel că în perioada 2013-2014 asistăm la o reechilibrare bugetară, pe fondul unei reveniri economice. La guvernare s-au succedat mai multe guverne, printre care cel al unei coaliţii a celor două partide tradiţionale, PASOK şi Noua Democraţie, pe fondul scăderii încrederii în politicieni datorită apelului făcut la austeritate. Ultimul cabinet serios a fost cel format şi girat de Noua Democraţie, sub conducerea lui Antonis Samaras. Cum grecilor nu le este prietenă austeritatea, aceştia au iniţiat proteste, unele chiar violente, la Atena, Salonic sau Pireu. Degenerarea situaţiei şi lipsa de responsabilitate a factorilor guvernamentali au condus în mod logic la soluţia alegerilor anticipate. Astfel, în ianuarie 2015 grecii au fost chemaţi la urne. Aveau de ales între oferta partidelor raţionale, tradiţionale (Nea Demokratia, partid de centru-dreapta, liberal-conservator şi PASOK, partidul de centru-stânga, socialist) şi cea a extremiştilor de stânga, Syriza, care promitea încetarea masurilor de austeritate şi renegocierea termenelor împrumuturilor cu troica.

 

Desigur, într-o ţară predispusă la nemuncă, unde taxele plătite statului sunt facultative, unde facturile şi bonurile de casă sunt păsări rare, nu putea avea câştig de cauza raţiunea. Prin redistribuirea voturilor Syriza a câştigat o cvasi-majoritate în Parlament, sub conducerea populiştilor Tsipras şi Varoufakis. Doar că socotelile lor nu se prea mai potrivesc cu cele ale Uniunii Europene în principal, jocul lor periculos, flirturile cu Moscova  pentru a şantaja Bruxellesul, nefăcând altceva decât să întărească imaginea de neseriozitate pe care oricum o aveau. Sub impulsul decisiv al Germaniei şi Franţei, Uniunea Europeană a denunţat acest mod de a impune soluţii. Grecii de rând, inclusiv votanţii Syriza! se simt acum trădaţi deoarece ei nu doreau  excluderea din clubul euro ci doar renegocierea unor termeni. E şi greu să te închipui în afara UE când autostrăzi şi şosele, infrastructura feroviară şi altele au fost refăcute pe bani europeni!  Ori Tsipras merge cu populismul până acolo încât cere un referendum naţional asupra acordului cu troica.

 

Problema grecilor este că europenii s-au cam săturat de jocul acesta de prost gust, şmecheresc, pe care îl practică comuniştii de la Atena. Prin urmare poarta ieşirii din UE pare deschisă pentru Grecia. Cum bine observa Radu Soviani economia Uniunii Europene a însumat în 2014 un PIB de 13,92 mii de miliarde de Euro. Economia Greciei – 179 de miliarde de Euro. Deci economia Greciei reprezintă 1,3% din economia Uniunii Europene și 1,78% din economia zonei Euro. Din punctul de vedere al importanței în economia Uniunii Europene, economia Greciei este, prin urmare, în marja de eroare (ca și România, care reprezintă doar 1,07% din economia Uniunii Europene). 1,78% este nesemnificativ la nivelul întregii Uniuni Europene, Bruxellesul putând renunţa facil la un membru care prezintă o predispoziţie pentru a crea probleme. Se poate însă lipsi Grecia de Uniunea Europeană? Dacă Tsipras doreşte ieşirea din uniune el are nevoie de o contrapondere care sa-i asigure finanţare continuă. FMI este scos din schemă, implicit Statele Unite, Rusia nu are capacitatea economică de a susţine Atena (în curând chiar ei vor întâmpina probleme grave de ordin economic, dacă privim indicatorii publici). Rămâne China, însă chinezii nu vor arunca cu banii într-un sac fără fund, după cum au făcut europenii. Concluzia: Grecia nu prea are alternativă.

 

PS: Am o repulsie faţă de politicienii gregari, populişti, lozincarzi, atât de prezenţi şi în România, la toate nivelele, însă Tsipras (cu a lui Syriza)  este tatăl populiştilor şi a politicilor şmechereşti.

 

 

 

 

Life is a bitch!

M-am întâlnit azi, absolut întâmplător, cu un fost coleg de şcoală, o persoană deosebită, inteligent peste medie, absolvent de facultate, masterat şi doctorat. - Ce mai faci, ce mai e nou?  - Nimic, dezamagire totala!  - De ce? Mai scrii? Ştiu că ai un talent marcant. - Da, mai scriu, pentru mine. Atât!  - Dar ce s-a întâmplat?  - Sistemul e defect, nu am bani să public pe spezele mele, să ajungi în paginile unor lucrări de specialitate presupune să faci parte dintr-o coterie profesionlă. Ori eu nu sunt aşa, mă stii doar.  - Soţia, fetiţa...?  - Ne descurcăm. Mai greu dar ne descurcăm. Am o slujbă de paznic de noapte la o firmă de materiale de construcţii, salariul e mic, dar ne descurcăm. Am timp să citesc, să scriu. Dar e dificil şi nedrept.

 

Brusc m-am ruşinat. M-am ruşinat de modul în care România înţelege să-şi trateze valorile. Este de neînţeles cum o ţară poate să investească atâţia bani în instrucţia unei persoane pentru ca mai apoi să nu o folosească deloc în domeniul în care s-a specializat. Şi apoi mi-am adus aminte de Eminescu, de marele Eminescu, spaima liceenilor noştrii în drumul lor către mult dorita diplomă de bacalaureat. La sugestia lui Ioan Slavici, Mihai Eminescu a fost numit la conducerea editorială a ziarului Timpul, organ de presă al Partidului Conservator. Poetul a acceptat imediat oferta, un argument esenţial în luarea deciziei fiind starea lui materială, dificultăţile vieţii pe care o ducea în capitala Moldovei, Iaşi. Îi scria Eminescu lui Slavici: N-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi ţin gura până acuma. 100 de franci am pe lună. Din ce dracu’ să plec? Am şi bagaje. Cu ce să transport aceste roiuri de avere, mobilă în sensul larg al cuvântului? În acest sens îi scriu şi maestrului nostru: A nu munci şi a nu avea – just. A nu munci şi a avea – superb! A munci ca mine şi a nu avea – deplorabil! A munci şi a avea – just. Prin urmare, deja considerentul din urmă m-ar face să vin la Bucureşti pe aripile lui Aeolos. Aşadar, dă bani de drum şi vin!

 

Da, uneori life is a bitch!

Gândul politic al unei săptămâni fierbinţi

Partidul Social-Democrat pare un gard bine construit de care un beţivan în stare avansată de ebrietate insistă să se sprijine, cu riscul de al dărâma. Ghici cine e betocul?

Tărâmul răzgândacilor

România pare a fi devenit ţara în care proliferează o specie humanoidă extrem de laxă în gândire, cu principii tranzacţionabile, cu înfăţişare de oameni normali dar cu apucături de centuriste. Aţi intuit desigur, este vorba de răzgândaci. În ultimii zece ani am avut un premier care seara declara dragoste eternă NATO şi Statelor Unite pentru ca dimineaţa, după un somn agitat probabil sau după o ceartă cu a "n"- a soţie, să ordone ministrului apărării retragerea trupelor româneşti din Irak şi Afghanistan. L-aţi recunoscut pe incredibilul Călin Anton Constantin Popescu-Tăriceanu.

 

Apoi am avut un preşedinte de ţară care spunea că, în cazul în care Parlamentul îl va suspenda, în cinci minute el va demisiona. Nici o grijă, nu a demisionat, ba mai mult chiar a condus România timp de două mandate. Inimitabilul domn Traian Băsescu! Apoi, după a doua suspendare a acestuia, a ajuns preşedinte interimar un domn cu ochii cam tulburi de la somn, care declara că dacă Băsescu nu va fi demis de popor, el se va retrage din politică. Marinarul nu a fost demis, însă zeului Somn i-au trebui vreo trei ani ca să ajunga la concluzia că e cam degeaba prin Parlament şi să se retragă scârbit dintr-o lume care nu îl înţelege suficient. Adormitul domn Crin Antonescu!

 

Mai nou avem un Bulă pe post de premier (încă) al României, care ne tot spune că s-a gândit la demisia din fruntea PSD atât în momentul de după înfrângerea de la prezidenţiale cât şi atunci când a fost făcută publică informaţia că este cercetat în stare de învinuit de către DNA. Desigur, de fiecare dată s-a răzgândit! Pentru binele partidului şi al românilor, spune el. Ce contează că după momentele acestea de ţigănie pură partidul o va lua pe tobogan din cauza comportamentului său? PSD sunt eu, pare a spune vaşnicul "prieten" al Timişoarei, premierul Pinocchio. Cel mai tare domn Ponta, desigur!

 

Şi atunci ce pretenţii de seriozitate mai aveţi mă, de la poporul român?