Timişul în prag de campanie electorală

Nu mai este mult timp până când vom intra oficial în campania electorală pentru alegerile parlamentare de la 11 decembrie. În această perioadă de precampanie, mai toate formaţiunile politice au avut de trecut hopul numit listele de candidaţi. Pentru că noutatea pe care o aduce aceste alegeri o reprezintă faptul că se va reveni la votul pe liste, abandonâdu-se experimentul votului uninominal, pe colegii electorale, care a condus la formarea unui Parlament supradimensionat. Cu referire strictă la judeţul Timiş, filialele locale ale partidelor au trecut diferit peste momentul selectării candidaţilor, filosofiile croirii listelor fiind diametral opuse. Dar haideţi să aruncăm o privire în curtea fiecăruia dintre competitorii cu şanse.

Partidul Social Democrat intră în această campanie electorală aureolat de victoria de la alegerile locale din luna iunie, în urma cărora a reuşit să-l impună pe Sorin Grindeanu în fruntea judeţului. Structura politică locală a social-democraţilor, soliditatea ei, logica de comunicare a organizaţiei, modalitatea discretă de rezolvare a diferendelor interne, fac din acest partid favoritul celor care doresc predictibilitate, stabilitate şi coerenţă în actul administrativ. Mecanismele de decizie internă a filialei Timiş au permis ca lista de candidaţi pentru Senat şi Camera Deputaţilor să se nască fără convulsii interne perceptibile din exterior. PSD Timiş a avut mână liberă în stabilirea propriilor reprezentanţi, organizaţia bucurându-se de multă încredere în ochii conducerii centrale. Aşa că s-a mers pe promovarea localnicilor, a timişenilor, pe aceste liste. Autohtonizarea şi întinerirea listei de candidaţi (cel mai în vârstă candidat de pe loc eligibil are 49 de ani!) par a fi fost principiile de bază după care au fost selecţionaţi potenţialii parlamentari. O altă idee de forţă a reprezentat-o promovarea celor cu experienţă în administraţia publică, fapt care ne conduce către ipoteza că sunt multe de corectat la Bucureşti, în relaţia judeţului nostru cu autorităţile centrale. Prezenţa fostului prefect de Timiş, Eugen Dogariu şi a fostului vicepreşedinte al CJT, Călin Dobra, vin să întărească acest aspect.

 

Ideatic, PSD ocupă cea mai mare felie din spectrul politic românesc. Dacă politicile sociale rămân cele de bază, principiile propuse în programul de guvernare deja dat publicităţii, exced cu mult limitele social-democraţiei clasice: de la social-liberalism şi până la conservatorismul de tip maiorescian (criticul acerb al formelor fără fond), toate acestea sunt de regăsit atât în acest document cât şi în luările de poziţie publice. Poziţionarea fermă de partea celor care promovează familia tradiţională (cea formată dintr-o femeie şi dintr-un bărbat) în contrapondere cu liderul de facto al PNL - USR, Klaus Iohannis, cel care a lăsat să se înţeleagă că ar putea fi un sprijin important în viitor pentru familiile alternative, asigură PSD o receptare foarte bună în mediul celor trei milioane de semnatari ai iniţiativei pentru modificarea Constituţiei. De altfel, demersurile Coaliţiei pentru Familie ar putea avea o însemnătate politică deosebită pe termen scurt şi mediu, dar acesta este un aspect pe care intenţionez să-l abordez separat, în viitorul apropiat.

 

Partidul Naţional Liberal ar fi avut cel mai mult de câştigat dacă alegerile locale şi cele generale ar fi avut loc până în vara anului 2015. Pe fondul victoriei prezidenţiale a candidatului ACD Klaus Iohannis, valul de simpatie a fost unul important, sondajele arătând un PNL care devansa cu unul-două procente PSD. Din nefericire pentru ei, leadershipul partidului, atât cel de la nivel central cât şi cel local timişean este unul de o calitate îndoielnică. Pe fondul non-comunicării sau a comunicării defectuoase a preşedintelui Iohannis, procentele PNL s-au diminuat iar tendinţa nu a fost încă stopată, ba mai mult, odata cu apariţia USR ea pare să se accentueze. Alegerile locale au fost pierdute iar la cele parlamentare nu există foarte multe speranţe, în condiţiile în care lista de la Timiş arată îndoielnic. În momentul în care blindezi garnitura de candidaţi cu importuri din Tecuci  - Galaţi (Alina Gorghiu) sau Norvegia (un domn Pavel Popescu), nu poţi avea mari speranţe de a câştiga. Dacă ţinem cont de faptul că tendinţele politice sunt mai degrabă de autonomizare şi de regionalizare, să vi cu candidaţi impuşi de la Bucureşti reprezintă o inabilitate sau o obtuzitate politică gravă. PNL pare a nu fi ieşit din anii '90.

 

Din nefericire, amestecul brutal al Bucureştiului în stabilirea capilor de liste ne mai indică ceva şi anume carenţele din conducerea penelistă timişeană. Va fi o campanie grea pentru PNL mai ales dacă ţinem cont că 24 dintre primarii în funcţie ai acestei formaţiuni politice au ales să nu se implice foarte tare în campanie sau, mai grav!, să susţină alţi candidaţi. Cazul primarului Groza de la Sannicolau Mare - cel care şi-a anunţat sprijinul pentru candidatul Uniunii Sârbilor - este elocvent în acest sens. PNL mai are o problemă, şi anume cea a promovării reduse a cadrelor provenite din propriile rânduri. Dacă te înscrii într-un partid o faci deoarece doreşti să candidezi cândva la o funcţie electivă. Ori, în cazul filialei Timiş, condiţia la care sunt reduşi membrii de partid este aceea de lipitori de afişe sau de public bun de aplaudat. Unul dintre păcatele de structură ale PNL este şi acela că face mult prea uşor apel la candidaţi proveniţi din afara partidului sau a filialei. Rectorul Pirtea a cochetat cu PSD ani buni iar acum a ajuns liberal. Pe listă cu el mai este şi Ben-Oni Ardelean, personaj cu buletin de Hunedoara şi Pavel Popescu, un domn din Norvegia. La Senat deschizătoare de listă este Alina Gorghiu, de loc din Tecuci, cu domiciliu în Bucureşti. Câte frustrări pot să mai îndure şi liberalii timişeni oare? Indiferent de scorul pe care îl va înregistra la alegerile din decembrie, PNL are nevoie urgentă de alegeri în cadrul tuturor organizaţiilor precum şi la nivel central deoarece acest partid pare a nu avea nici o strategie politică reală iar din punct de vedere doctrinar are opţiuni care tind să se contrazică sau să se anuleze reciproc.

 

ALDE, partidul domnului Tăriceanu, beneficiază de aportul unui lider politic extrem de rutinat, experimentat, cu un dicurs logic şi fluent. Rămâne de văzut în ce măsură această imagine va putea fi extrapolată la nivelul întregii ţări, deci implicit şi a Timişului. Faptul că beneficiează de structuri locale în marea majoritate a localităţilor din judeţ conferă ALDE un avantaj major. Listele de candidaţi nu sunt spectaculoase, cu dl.Ehegartner la Senat şi dl.Cucsa la Cameră. Din nefericire, cel de-al doilea va trebui să brăzdeze judeţul în campania electorală deoarece imaginea dânsului nu este foarte bine întipărită pe retina alegătorului. Marea şansă a ALDE constă în slăbiciunea PNL şi bulversarea de către penelişti a propriului electorat prin mişcările haotice la care asistăm. E o pită bună de mâncat acolo.

 

PMP este un alt partid de lider, creat în jurul fostului preşedinte Traian Băsescu. După fuziunea cu UNPR, în judeţul Timiş există o stare de incertitudine şi de nemulţumire din partea vechilor pemepişti, cei care nu văd cu ochi buni cocoţarea pe primul loc al listei de la Camera Deputaţilor a lui Ion Răducanu, un politician care a arătat sprijinul real de care se bucură, la alegerile locale din iunie. În mod normal, măcar la Camera Deputaţilor, era loc de o candidatură feminină în persoana d-nei Roxana Iliescu, cea care pare a fi o stea în devenire a politicii locale. La Senat, candidatura lui Titu Bojin poate aduce un plus, dar alegerile parlamentare nu sunt alegeri locale.

USR este partidul new-entry al actualului ciclu de alegeri, un fel de PP-DD al anului 2016. Creat în jurul activistului Nicuşor Dan, cel care a fondat Uniunea Salvaţi Bucureştiul şi a ocupat locul doi la alegerile din iunie, în Capitală,  partidul se găseşte la momentul definitivării structurilor teritoriale. Mitul salvaţionist pare a-i crea un culoar favorabil pentru a intra în Parlament. În Timiş această formaţiune politică nu a reuşit încă să-şi definitiveze lista de propuneri pentru cele două camere deoarece a izbucnit un scandal în cadrul filialei, care a reverberat până în biroul lui Nicuşor Dan. Condiţia de a nu fi făcut parte dintr-un alt partid politic în ultimii doi ani pare a pune mari probleme USR. Dacă cei care au făcut parte în acest răstimp din PMP, PNL, PSD, etc nu au acces în partid, în acelaşi timp o fostă membră a Partidului Comunist Român (d-na Rodica Militaru) se regăseşte pe lista preliminară. Ciudat! O altă acuză care transpare în urma scandalului din filială este aceea a promovărilor pe baza gradului de rudenie. Nu prea arată a politică de tip nou cea ce se întâmplă aici.

 

Cam aceasta este fotografia de moment şi probabil că ea va fi confirmată de tabloul cu rezultatele finale de la 11 decembrie. Spun acest lucru deoarece campania electorală propriu-zisă nu mai înseamnă mare lucru, în condiţiile în care legea electorală restrictivă nu mai permite tipul de promovare care o întâlneam până acum câţiva ani.

 

Întrebări de bun simţ pentru premierul Cioloş

Timişoara noastră a obţinut o imensă victorie prin câştigarea titlului de Capitală Culturală a Europei în anul 2021. Acest fapt reprezintă o oportunitate extraordinară atât pentru oraş propriu-zis cât şi pentru zona adiacentă. Influenţa evenimentului va iradia la zeci de kilometri în jurul Timişoarei, deci un asemenea moment astral trebuie fructificat la maxim. Deoarece persistă încă nişte necunoscute (prima dintre ele deja semnalată de către d-na Simona Neumann), mi-am permis a-i adresa excelentului comunicator Dacian Cioloş două întrebări prin intermediul Facebookului.

 

Prima dintre ele se referea la suma de bani pe care o va aloca Guvernul ca şi cotă de co-finaţare a evenimentului iar cea de-a doua viza momentul la care se va demara construcţia Centurii de Sud a oraşului Timişoara. Aceasta din urmă a primit -  în Masterplanul de Transporturi - termen de executare anii 2022-2024! Prin urmare am avea parte de un oraş - capitală europeană a culturii - sufocat de traficul greu. Excelentul comunicator Cioloş (cam aşa îl gratulează o parte a presei pe cel care zboară la Economic şi face curăţenie în Bucureşti, nu?) nu prea cunoaşte el însuşi răspunsul la aceste chestiuni din moment ce nu îl oferă.

 

În mod normal suma de bani de la bugetul central trebuia să fie publică deja înainte de jurizarea finală. Faptul că s-a amânat până după aflarea oraşului câştigător ne poate trimite cu gândul la o chestie premeditată, în care banii guvernamentali s-ar fi acordat pe criterii netransparente. Adică una era să câştige Bucureştiul şi alta este să aflăm că Timişoara este aleasa. Total balcanic, în sensul negativ al termenului.

 

În ceea ce priveşte Centura de Sud a Timişoarei, este cel puţin ciudat ca oraşe precum Vaslui, Giurgiu, Sfântu Gheorghe sau Bârlad să fie prioritare ca şi finanţare în faţa Capitalei Culturale a Europei! Aici nu mai este vorba de politică ci de realităţi palpabile. Cred că domnul Cioloş ar trebui să-şi asume poziţii mai clare, neechivoce, în aceste două chestiuni.  

România, ţară săracă şi scumpă

Titlul acestei postări poate părea un non-sens pentru unii dar aceasta este realitatea în care trăim. Marea majoritate a românilor au deja bifată minim o ieşire peste hotare, la vest de România. Nelămurirea cu care se întorc mulţi dintre ei este aceea că dincolo preţurile sunt mai mici decât la noi. Românii, popor aflat la coada listei în cadrul Uniunii Europene, dacă ne raportăm la puterea de cumpărare, sunt obligaţi să plătescă mai mult pentru produse şi servicii echivalente cu cele din celelalte ţări membre UE. De ce? - este întrebarea legitimă pe care şi-o pun românii.

O cauză este si aceea că nu mai producem nici măcar strictul necesar de produse alimentare necesare acoperirii cererii de consum a pieţei interne. Sigur, cel mai facil lucru ar fi să aruncăm întreaga vină pe industria alimentară, legumicultură, agro-zootehnie, etc. Totuşi ar fi o abordare eronată. Primii vinovaţi sunt aceia care au negociat capitolele care acoperă acest domeniu din Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. Este incalificabil ca aproape orice tip de subvenţie guvernamentală să fie considerată ajutor de stat şi pusă la index de Bruxelles! Exemplul Poloniei revine obsesiv, dar este încă cel mai elocvent. Ştiţi care este ţara de provenienţă a lubeniţei de Gottlob care se vinde încă din luna iunie pe uliţele satelor bănăţene? Polonia. În acea lună adevărata lubeniţă de Gottlob încă nu este propice consumului. Guvernul polonez acordă subvenţii în virtutea unei abordări mai naţionale a producţiei interne. În fapt singurul tip de naţionalism care ar trebui profesat în secolul XXI este cel economic. Bunăstarea de aici vine. Naţionalismele de tip etnocratic sau religios nu îşi mai au obiectul într-o lume care tinde ea însăşi să devină un creuzet de tip Babel.

Faptul că nu avem decât într-o foarte mică măsură producţie internă destinată pieţei autohtone (nu vă amăgiţi, multinaţionalele din România produce doar indirect pentru piaţa internă, mare parte a producţiei - care de obicei înseamnă piese şi subansamble - se reîntoarce pe piaţa locală sub formă de produse finite, asamblate în altă parte) face ca preţurile importurilor să fie unul mare. Adaosurile comercianţilor români reprezintă doar nişte iluzii uşor demontabile. Încurajarea producţiei interne ar trebui să fie literă de lege pentru orice guvern legat de un contract social cu proprii cetăţeni. Personal nu cred însă că menirea actualului cabinet Cioloş, de exemplu, este una de promovare a intereselor României. Nemaifăcând caz de absorbţia 0 (ZERO) a fondurilor comunitare, mai mult, actualul guvern a început să dea înapoi până şi fondurile deja accesate. Vă dau un exemplu în acest sens, având în centrul lui cazul comunei Dumbrăviţa.

În urmă cu câţiva ani primaria locală a depus un proiect pe fonduri europene care viza edificarea unui centru de zi pentru îngrijirea copiilor. Acesta a fost considerat eligibil de către birocraţii bruxellezi, spațiul respectiv urmând să deservească un număr de 216 copii proveniți din familii dezorganizate sau copii cu dizabilități, cu vârste cuprinse între 3 și 14 ani. De asemenea, 45 de persoane urma să asigure deservirea acestui centru. Cifre fixe! În toamna anului trecut conducerea comunală constată că, ca urmare a creşterii numărului de copii preşcolari din localitate (Dumbrăviţa îşi tot măreşte numărul de locuitori în fiecare an) sunt necesare de urgenţă săli de clasă pentru trei grupe de grădiniţă. Primarul îşi asumă decizia de a găzdui pe aceşti preşcolari în clădirea nou-ridicată, pentru a asigura buna desfăşurare a procesului de învăţământ. Perspectiva alegerilor locale din această vară ia minţile unora (s-au văzut cazuri şi mai aproape de noi!) Primăria Dumbrăviţa fiind acuzată de schimbarea destinaţiei acestui spaţiu. Urmarea? Bruxellesul dictează că Dumbrăviţa trebuie să returneze întreaga finanţare, în valoare de aproximativ 1.750.000 euro. Ambiţii locale mărunte corelate cu prevederi extrem de restrictive în privinţa fondurilor UE şi cu existenţa unui guvern care - nu doar că nu accesează banii europeni ci, mai mult! -  pare decis să-i trimită îndărăt la Bruxelles toţi cei accesaţi anterior. Toate acestea în contextul în care de o mică parte a construcţiei beneficiau tot copiii Dumbrăviţei. Hmm! Pentru că nu doar onorabilul domn Pleșu urmărește serialul Las Fierbinți, există acolo o scenă definitorie în care primarul Vasile, întrebat fiind de ce nu vin fonduri europene pentru necesitățile reale ale satului, răspunde:"Ce crezi mă tu, că Uniunea asta Europeană îți dă bani pentru ce ai tu nevoie? Îți dă pentru ceea ce crede ea că ai nevoie." Melci, sălcii și altele. 

O altă cauză a îngustării producţiei interne o reprezintă dispariţia treptată a meseriaşilor. Până acum câţiva ani mai existau ateliere individuale care făceau mica producţie la comandă de încălţăminte, haine, piese strunjite, etc. Încet-încet totul dispare, biologic , odată cu dispariţia fizică a celor care au primit cândva o educaţie profesională şi au stăpânit o meserie. Tinerii nu mai sunt interesaţi în meserii deoarece acestea nu le aduc o recunoaştere imediată, un statut social superior instant. Ne bucurăm aproape prosteşte atunci când ni se vorbeşte de creşterea economică masivă a României. Nu ni se spune însă că consumul bunurilor importate reprezintă motorul acestei creşteri. Gradul de îndatorare se măreşte exponenţial. Agricultura scade ca şi pondere în PIB iar sectorul construcţiilor este subreprezentat. În aceste condiţii nu poate să ne aştepte decât vremuri grele.

România are nevoie de un proiect de ţară care să transceadă ciclurile electorale de patru ani. Baza lui economică ar trebui să-l constituie producţia internă. Când vom avea parte de un consum intern bazat în cea mai mare parte pe ceea ce producem noi abia atunci vom putea discuta de  creştere economică reală, sănătoasă şi de preţuri echivalente cu cele din Vest.

Despre mentalitate şi inadecvarea modelelor

S-au scris atât de multe lucrări despre mentalităţi încât ele, cu siguranţă, ar putea umple o întreagă bibliotecă universitară. Bunăoară despre români, despre naţia noastră. Există un domn istoric (acelaşi Piparcă) care şi-a făcut o profesiune din a ne explica de ce suntem noi, românii,  altfel. Şi ne dă la temelie de parcă dânsul a ieşit din fund de prinţesă, în mijlocul grădinii Edenului. Prin ochii neofitului argumentaţia d-lui Piparcă pare una semivalabilă; raportarea la Occident ne cam lasă de căruţă. Vina este a mentalităţilor, ne spune tot dânsul. Dar oare doar noi, românii, suferim de o raportare deficitară la cea ce se întâmplă în Occident, mai cu seamă în lumea anglo-saxonă şi germanică?

 

Haideţi să vedem o comparaţie a mentalităţilor, dintre două state care se revendică ambele din ampla civilizaţie occidentală: Marea Britanie şi Italia. Ca totul să aibe sare şi piper transferăm acţiunea în prima partea al celui de-al Doilea Război Mondial. Începutul anului 1941. Cele două ţări sunt adversare în Nordul Africii. Generalul Archibald Wavell, comandatul armatei britanice din Egipt, dorea ca italienii să-şi deplaseze rezervele spre sudul Abisiniei, astfel încât să-i faciliteze lui atacul spre nord. Prin urmare strategia sa a fost aceea de a-i momi pe italieni să-şi consolideze poziţiile în Somalia Britanică, recent cucerită de soldăţeii lui Mussolini. Britanicii lansează o intoxicare către partea italiană, convingându-i pe aceştia de faptul că vor invada Somalia. Wavell a acţionat ţinând cont exclusiv de mentalitatea britanică, de modelul insular de a răspunde la provocări. Intenţia generalului britanic a fost aceea de ai face pe italieni să-şi disloce trupele în sud, pentru apărarea noii cuceriri teritoriale. În schimb italienii au evacuat Somalia, ducând şi aceste trupe către ţărmurile Mediteranei, întărind practic poziţiile deţinute acolo.

 

Sigur, acesta este un exemplu provenit din sfera militară. Ar mai însă fi atâtea altele. Tipul de răspuns al unei naţiunii în faţa provocărilor conţine extrem de multe imponderabile. Naţiunea română este altfel deoarece toate naţiunile lumii au comportamente diferenţiate în faţa feluritelor tipuri de provocări. Este foarte dificil de şablonizat orice tip de reacţie iar cel care se încumetă să facă acest exerciţiu trebuie să aibe o înţelegere deosebită a naţiunii-obiect de studiu. Ori domnul Piparcă este inadecvat acestei misiuni.

 

Relaţia Sînandrei - Timişoara. Cum ne raportăm la metropola Banatului?

Una dintre temele recurente dintre cele care apar exclusiv în preajma sau în timpul campaniilor electorale o reprezintă si tipul de relaţie pe care Sînandreiul ar trebui să o cultive vizavi de oraşul Timişoara. Comuna noastră face parte din cea ce se numeşte zonă metropolitană sau periurbană a municipiului. Amplasarea Sînandreiului, numărul său de locuitori, forţa de muncă calificată, bugetul,  toate acestea ne fac foarte atractivi pentru orice formă de asociere. De asociere şi nu de subordonare! Din nefericire există exponenţi în conducerea ultrapolitizată a oraşului Timişoara, care doresc să ne adauge la colecţia proprie doar în scopul de a avea un punctaj mai bun pentru anumite proiecte europene, în virtutea celor aproximativ 7000 de locuitori pe care îi are Sînandreiul în zilele noastre.

Categoric comuna noastră trebuie să acceadă în ritm accelerat la tot ce înseamnă o viaţă citadină modernă, însă momentan o forţare a apropierii de Timişoara ar însemna un fiasco. Mai jos o să explic şi de ce afirm asta. Geografic vorbind, Timişoara este încă departe, la aproximativ zece kilometri de Sînandrei. Ori, dacă discutăm de o contopire în marea aglomeraţie urbană, ea trebuie să vină organic, în urma unei apropieri fireşti. Ar trebui să existe un punct de întâlnire, o legătură între cele două entităţi. Însă nu putem discuta despre aşa ceva în acest moment.

Interesul major al Primariei Timişoara este acela de a prezenta la Bruxelles proiecte (alea care vor mai fi, acum, că cele propuse de administraţia Ciuhandu s-au cam terminat!) în care să apară cu un număr cât mai mare de locuitori pentru a forţa criteriile de eligibilitate. O zestre suplimentară de 7000 de locuitori plus un buget situat în jurul valorii de 15 milioane de lei noi însemană ceva. Am înţeles că în campania electorală tocmai încheiată, pe scena Caminului Cultural din Sînandrei s-a produs şi un domn care a atacat la baionetă politica dusă până acum de către Primaria Sînandrei vizavi de Timişoara. Datorită virulenţei discursului (nu l-am auzit live, doar din spusele martorilor) am încercat să aflu de la amicii mei din aripa veche a PNL cine este domnul respectiv. Caracterizarea nu o voi reda aici, ar ocupa prea mult spaţiu şi conţine aproape numai elemente negative. Vă spun doar că respectivul este cunoscut sub porecla "cap de lemn" şi unicul sprijin politic pe care îl are în partid este cel al primarului-nepereche al Timişoarei.  Ce a omis cu bună ştiinţă să spună la Sînandrei fratele lui Pinocchio, este că adresabilitatea proiectelor scrise de PMT o reprezintă în general zona centrală şi cartierele considerate importante ale municipiului.

Sînandreiul, în eventualitatea în care ar merge cu ochii închişi către o topire în marele oraş, ar reprezenta cel mult o periferie, o mahala pentru Timişoara. Impozitele ar creşte de câteva ori, în concordanţă cu cele aferente zonelor urbane iar beneficiile ar fi inexistente sau minime. Uitaţi-vă care este nivelul de dezvoltare edilitară al cartierelor timişorene, foste localităţi de sine stătătoare. Rezistenţa comunei Dumbrăviţa în faţa iminentei înglobări la Timişoara este una binecunoscută. Această comună  - care nu a "beneficiat" de balastul reprezentat de arierate istorice, precum Sînandreiul, în 2012 - a putut şi poate accesa mult mai simplu fonduri europene nerambursabile necesare propriei dezvoltări. Aceasta este direcţia pe care va merge şi Sînandreiul în următorii patru ani. Banii europeni sunt mai facil de accesat de către comunităţi de mărime mijlocie, în sume de până la un milion de euro.

Atunci când interesele Sînandreiului au cerut-o, noi am fost cei care am solicitat, indirect, colaborarea cu Primăria sau Consiliul Local Timişoara. Spre exemplu Aquatim SA, societatea către care s-au delegat serviciile de apa-canal de către comuna Sînandrei, este în subordinea CLT. Iar dacă aveţi curiozitatea să accesaţi acest link o să descoperiţi că mulţi dintre membrii Consiliului de Administraţie al societăţii sunt colegi de partid de-ai domnului "cap de lemn" .  Dar culoarea politică este total irelevantă atunci când vorbim despre promovarea obiectivelor comunei noastre.

Este păcat că cei din conducerea (prea)politizată a Timişoarei mimează câte un început firav de dialog exclusiv în campaniile electorale după care patru ani, mucles! Însă miza este una ridicată: 7000 de locuitori şi un buget de aproximativ 3.500.000 euro înseamnă ceva. Cum corect se exprima Vio Bota: Încercarea de a pune mâna pe bugetele și oportunitățile locale la schimb cu o linie de transport în comun seamănă cu ceea ce făceau conchistadorii care au cucerit America de Sud: ofereau mărgele din sticlă colorată în schimbul aurului băștinașilor. Nimic de adăugat!

Rolul şi atribuţiile primarului cu o privire particulară asupra Sînandreiului

Sâmbată 7 mai, va demara campania electorală pentru alegerile locale care vor avea loc la începutul acestei veri, la 5 iunie. Pentru a şti exact ce vom alege este necesar a aminti principalele atribuţii ale primarului, până unde se pot extinde ele din punct de vedere legal şi cât de mult contează amprenta personală pe care cel ales o poate conferi funcţiei. Primarul reprezintă o oglindă a întregii comunităţi în sensul în care, de exemplu, o localitate caracterizată prin dinamism socio-economic îşi alege de obicei un prim-gospodar care să reflecte în propria-i personalitate această însuşire.

Din punct de vedere legal atribuţiile primarului sunt definite în Legea Nr.215/2001. Pentru cei interesaţi veţi găsi aici detaliat tocmai rolul său exact în rândul comunităţii şi în raport cu celelalte instituţii. Tipologic vorbind putem discuta de trei categorii de primari: a) primarul care nu reuşeşte să îmbrace complet haina funcţiei - din păcate tot mai mulţi!; b) primarul care se pliază complet şi perfect pe funcţie - cazul ideal, care din nefericire, este tot mai rar; c) primarul care prin personalitate şi dinamism determină o lărgire a înţelesului funcţiei administrative îndeplinite.  Ultimele două categorii sunt cele care, de regulă, aduc un plus localităţilor pe care le administrează. 

Cu toate că legea pare destul de restrictivă cu edilii în funcţie, aceştia au ocazia de a-şi pune în practică propriile viziuni, propriile filozofii referitoare la căile de urmat pentru dezvoltarea comunităţilor pe care le conduc. Prioritizarea investiţiilor, modalitatea de a avea un grad cât mai înalt în colectarea taxelor şi impozitelor locale, relaţia caldă sau, dimpotrivă, rece, cu etajul imediat superior căruia i se subordonează (în cazul Sînandreiului vorbim de Consiliul Judeţean Timiş), toate acestea concură la definirea unui mandat ca fiind unul reuşit sau, din contră, unul destinat eşecului. Pentru că, pe lângă partea formală a funcţiei, mai există şi una informală care, de cele mai multe ori capătă un caracter decisiv.

Un primar isteţ şi deştept este acela care, respectând litera legii, reuşeşte să se descurce în şerpăria administraţiei publice româneşti, aducând bani pentru comunitate din toate sursele disponibilie: Guvernul României, Consiliul Judeţean, fonduri europene nerambusabile, impozite şi taxe locale, cota defalcată de TVA. De exemplu în ultimii patru ani comuna Sînandrei a reuşit să-şi asigure bugetul necesar dezvoltării locale apelând cu succes la toate aceste surse.  Rolul primarului este unul determinant datorită calităţii sale de ordonator principal de credite. Cu alte cuvinte el este cel care deschide credite bugetare (dacă are finanţare de la Guvern) şi repartizează aceste credite  (dacă este cazul).  În limitele acestor atribuţii primarul este cel care conferă o anumită formă programului investiţional local. Modul în care arată Sînandreiul după mandatul 2012-2016 este preponderent rodul activităţii primarului în funcţie, a propriei sale filosofii vizavi de necesităţiile şi specificul local.

Indicat ar fi ca primarul - în calitate de admistrator local - să beneficieze de sprijin politic din partea unei formaţiuni politice majore; în acelaşi timp rolul său în cadul partidului pe care il reprezintă ar trebui să fie peste cel de simplu membru. Aceasta ţine de partea informală a funcţiei, cea care, repet, de multe ori conferă vizibilitate şi poate avea un caracter decisiv.

Ce nu vă poate promite un candidat de primar? Păi nu poate face referire directă la cea ce nu are în subordine sau asupra unor pârghii peste care nu are putere de decizie. Dacă vreunul dintre candidaţi vă promite autostradă cu şapte benzi între Picadili şi Gară sau între Carani şi Sînandrei trimiteţi-l să se răcorească cu un pahar cu apă rece;  dacă va face referire la creşterea salariilor spuneti-i că preferaţi gogoşile de casă; dacă vă promite că vă scapă de impozitele datorate Statului daţi omului o cretă şi puneţi-l să scrie pe drumul asfaltat "sunt un mare bou  mincinos" ; dacă va vorbi despre soluţii în Justiţie în procese şi cauze care nu există trimiteţi-l la spitalul de ghicitori în stele sau la un conclav cu vrăjitoarele Melissa şi Vanessa.

PS: După data de 7 mai voi iniţia un jurnal de campanie din care veţi putea afla noutăţi în legătură cu desfăşurarea acţiunilor electorale din comuna  Sînandrei. Staţi aproape! :)

Restart Sînandrei - consideraţii la finalul a patru ani de mandat

Se apropie cu paşi repezi campania electorală pentru alegerile locale de la începutul acestei veri, prin urmare îmi pare normal să profit de ultimele resurse de raţiune, înainte ca albul să devină negru în ochii unora, pentru a trece în revistă, foarte succint, cei aproape patru ani de mandat ai actualei administraţii din care am avut onoarea de a face parte, în calitate de consilier local. A fost (şi încă este!) o perioadă pe care nu mă feresc să o numesc ca fiind una extrem de  fructuoasă, fapt sesizabil la mai tot pasul în toate cele trei sate plus KM13, care compun comuna noastră. Dacă ar trebui să sintetizez în câteva cuvinte cea ce s-a întâmplat în ultimii ani aş folosi doar două: RESTART SÎNANDREI!

De ce restart? Pentru că la nivelul anului 2012 situaţia Sînandreiului era una deosebit de dificilă, cu un buget local ciuntit prin intrarea în insolvenţă a marilor contributori din cadrul grupului Aton, arierate curente situate în jurul a patruzeci de miliarde de lei vechi, cu o stare de nemulţumire cvasigenerală generată de stagnarea sau chiar regresul înregistrat de comuna noastră în mai toate domeniile. Sînandreiul avea nevoie de o altă viziune administrativă, de mult curaj la nivelul etajului executiv al primăriei, prin care să se ardă acele etape pe care din motive obiective sau subiective, precedentele administraţii nu le-au bifat. 

 

Şi s-a reuşit acest lucru graţie unui alt tip de abordare, a prezenţei în cadrul Consiliului Local a unor oameni capabili de a sesiza oportunităţile şi a nu se opune lor doar din motive politicianiste. Pot spune fără teama de a greşi că toţi cei care au făcut parte din actualul consiliu şi-au ghidat mandatul pe principiul binelui comunei. În termeni financiari bugetul comunei aproape s-a dublat în această perioadă, de la aproximativ şaizeci de miliarde de lei vechi la aproape o sută douăzeci de miliarde, prognozaţi pentru anul în curs, 2016. Lucrările edilitare, la care Sînandreiul era codaş, au demarat în forţă, pe toate cele trei componente ale comunei. Datoriile înregistrate la momentul preluării mandatului au fost stinse. Pentru întâia dată avem o predictibilitate vizavi de introducerea canalizării în cele trei sate. În relaţia cu cetăţenii comunei, această administraţie a fost poate cea mai deschisă şi transparentă dintre toate.

 

Atragerea de noi investitori a reprezentat o preocupare constantă a conducerii locale deoarece prezenţa acestora generează atât locuri de muncă cât şi venituri suplimentare la bugetul local. Aparatul Primăriei - şi în primul rând primarul Claudiu Coman - s-a constituit într-un partener valabil, serios, pentru cei care intenţionează să deschidă unităţi de producţie sau servicii pe raza comunei noastre.  Educaţia elevilor a fost o preocupare constantă pe agenda conducerii locale. S-au realizat investiţii în baza materială, şcolile de pe raza comunei bucurându-se de standarde comparabile cu cele de la oraş.

 

Faptul că Sînandreiul a redevenit un pol major de atracţie (cea mai dinamică comună de la Nord de Timişoara în ultimii doi ani!) este (şi)  meritul acestor oameni pe care se cuvine să-i amintesc mai jos:

 

Primar: Coman Claudiu Florin

Viceprimar: Fănuţ Dorin

Secretar comună: Muntean Diana Andreea

 

Consilieri locali:

 

Barna Adrian

Bodochi Marinel

Cheteleş Marinel

Crunţeanu Marius

Fănuţ Dorin

Hapenciuc Viorel

Minnich Iosif

Mîndru Ioan

Onica Sandu Cristian

Popa Ilie

Popovici Simona

Prodea Marian

Şufan Cristian

Truică Marian

Ulici Viorel

 

În egală măsură mulţumirile trebuiesc adresate şi aparatului de specialitate al Primarului, fără de care o primărie nu şi-ar putea desfăşura activitatea. Mulţumim doamnelor, mulţumim domnilor, mă simt onorat că am lucrat împreună! Faptul că la orele 16 ale fiecărei zile de lucru nu aţi aruncat pixul din mână, nu aţi închis calculatorul şi nu aţi rupt uşa îşi regăseşte corespondenţa în stadiul actual la care se găseşte comuna noastră. Cetăţenii comunei noastre sunt oameni exigenţi, receptivi la argumente peremptorii dar critici atunci când situaţiile sunt insuficient explicate. Şi este normal să fie aşa. Comuna Sînandrei se găseşte pe drumul cel bun!

 

 

Poate totuşi fi învins Robu?

Timişoara, metropola din partea de vest a României, respiră tot mai sacadat în aşteptarea alegerilor locale din această vară. În multe discuţii purtate cu diferiţi cunoscuţi în ultimul an, am întâlnit ideea cine mă, Robu? Câştigă sigur primăria cu 70%!  Din nefericire pentru el, până şi actualul edil s-a autoconvins de veridicitatea acestei teze, mizând aproape obsesiv pe umorile specifice ale timişorenilor faţă de anumite partide politice. Faptul că s-a înconjurat de o sumedenie de yesmeni, incapabili de a se erija în relee care să-i transmită sentimentele amestecate ale timişorenilor faţă de administraţia sa, a făcut din Nicolae Robu un personaj politic vulnerabil, chiar acum, în prag de campanie electorală.

 

Din păcate în cei aproape patru ani de mandat actualul primar a politizat excesiv de mult funcţia deţinută. Ajuns în fruntea Timişoarei pe valul uselist, dl.Robu nu a încercat nici un sentiment de jenă atunci când a întors armele împotriva celor cu ajutorul cărora a dobândit demnitatea de edil. PSD s-a transformat încet-încet într-o marotă a discursului public al acestuia. În opinia acestuia tot răul vine dinspre PSD şi, pentru tot ce merge bine în oraş, ar trebui felicitat exclusiv noul/marele PNL. Şi viceprimarul  Stoia, în ultima vreme! Viziunea aceasta maniheistă nu este şi nu poate fi vreodată caracteristică unui bun administrator. Pentru că dânsul de asta a fost ales de către timişoreni, să fie un edil responsabil şi mai puţin un politician avid de rezultate procentuale.

 

Însă dl.Robu a ales să joace în primul rând un rol politic. Altfel nu se poate explica erijarea voită a dânsului în vârf de lance împotriva guvernului Ponta/PSD, cel cu care a trebuit să coabiteze mai bine de trei ani. Nu poţi să ceri bani de la ăla pe care îl înjuri de mamă! Aceasta este o regulă imuabilă pe care până şi mardeiaşii de Kuncz o cunosc dar, se pare, ea este o necunoscută pentru actualul primar al Timişoarei. Ca şi edil trebuie să cunoşti cel puţin două reguli sfinte: cea a moderaţiei şi cea a diplomaţiei. Mă aşteptam de la un cadru universitar la mai mult tact, mai multă reţinere, mai multă raţiune, dar se pare că personajul este totuşi unul limitat.

 

Dl.Robu a sacrificat interesele Timişoarei pe altarul rezulatelor politice. Dacă în judeţul vecin Caraş-Severin (încă) colegul dânsului de partid, dl.Frunzăverde, a avut propriile mijloace în ai convinge pe cărăşeni să voteze Klaus Iohannis la alegerile prezidenţiale, în Timiş şi Timişoara Nicolae Robu a mers pe o strategie de autovictimizare (atât de dragă unei părţi însemnate a electoratului timişan), care a adus rezultatul scontat. Preţul este însă unul prea mare şi nu timişorenii trebuiau să-l plătească. A dat bine în cadrul partidului rezultatul obţinut de Nicolae Robu (pentru Iohannis!) în Timiş dar aceasta a fost o victorie a la Pyrrhus. Proiectele de macroinfrastructură ale Timişoarei trenează de ani de zile. Şi nu mai vorbim doar de cele neiniţiate de către vindicativul personaj pe nume Victor Ponta ci şi de cele puse la index de tehnocraţii lui Cioloş/Iohannis. Adică tocmai de cel în numele victoriei căruia Robu a sacrificat totul.

 

Nicolae Robu a făcut şi face foarte multe greşeli. De la cele de comunicare în spaţiul public până la cele strategice, cu bătaie lungă, prin care şi-a îndepărtat oameni apropiaţi precum Ciprian Jichici sau Ovidiu Drăgănescu. Toate acestea conlucră la ideea că lupta pentru fotoliul de edil al Timişoarei este una deschisă. Rămâne doar să apară personajul politic capabil să dreneze nemulţumirile tot mai evidente ale timişorenilor, către un vot politic.

 

Candidatul Trump, între bufonerie şi genialitate

Am mai spus-o cred, chiar şi aici - sunt un mare fan al campanilor electorale americane. Faţă de cea ce se practică pe Vechiul Continent, tot cea ce se întâmplă în Statele Unite are o patină de originalitate, grandilocvenţă , teatralism. De departe, figura centrală a alegerilor prezidenţiale din acest an este tycoonul Donald Trump. N-am crezut niciodată că un om atât de controversat, care evoluează după o partitură anti-political correctness, poate să încalece elefantul cu atâta succes.

 

Probabil că Trump este politicianul cu cea mai ascuţită replică, un showman adevărat, pe placul americanilor, un tip care, în limbajul nostru, n-are mamă, n-are tată. A încălcat toate cutumele posibile , a făcut tabula rasa cu toate regulile political correctnessului, s-a luat în coarne cu toţi, indiferent că a fost vorba de Papă, George W.Bush, mama lui Jeb şi a lui George W.Bush, femeile, imigranţii mexicani, Fox News, refugiaţii, musulmanii, fraţii Koch, Washingtonul, Apple. Şi nu doar că se regăseşte în continuare pe primul loc dar a reuşit să-şi consolideze foarte puternic această poziţie.  Apropo de Papă, acum câteva săptămâni acesta s-a simţit obligat să-şi dea cu părerea despre Trump. "O persoană care se gândeşte doar să construiască ziduri, nu punţi, oricine ar fi, nu este creştin. Evanghelia nu spune aşa ceva", spunea acesta. Atât i-a trebuit lui Donald pentru a lua foc!  Este ruşinos ca un lider religios să pună sub semnul întrebării credinţa cuiva. Sunt mândru să fiu creştin şi, în calitatea de preşedinte al SUA, nu voi permite atacarea şi slăbirea creştinismului, îi replica presbitarianul Trump. Nici un lider, cu atât mai puţin unul religios, nu ar trebui să aibă dreptul de a pune sub semnul întrebării religia sau credinţa cuiva. Acest Papă este folosit ca pion şi ar trebui să le fie ruşine că fac aşa ceva, mai ales când sunt implicate atât de multe vieţi omeneşti şi când imigraţia ilegală a luat o asemenea amploare, a continuat acesta tirada.

 

Totul pe fondul apariţiei pe conturile de Facebook şi Twitter arondate tycoonului a celor două imagini alăturate. Una dintre ele îl reprezintă pe Papă alături de unul dintre zidurile care înconjoară citadela Vaticanului iar cea de-a doua este o vedere Google care indică exact limitele fortificate ale cetăţii papale. O campanie care a prins teribil şi l-a făcut  - încă o dată! - erou pe Trump. Din fericire pentru acesta din urmă, nici contracandidaţii săi republicani nu sunt deloc inspiraţi în alegerea temelor de atac. Rând pe rând aceştia îşi rup dinţii în Trump pentru ca mai apoi să părăsească competiţia. Singura şansă reală a mai rămas o alianţă generală anti-Trump pentru Super Tuesday, cu Marco Rubio şi Ted Cruz  în prim-plan. Dar şi această opţiune este una riscantă deoarece ea ar rupe partidul, în condiţiile în care Trump a anunţat că va candida la preşedinţie în orice condiţii, sprijinit de GOP sau nu. Discutând puţin şi despre Marco Rubio - favoritul meu - acesta este singurul contracandidat real, cu greutate, capabil de ai servi replici adevărate lui Trump. Am toată deferenţa faţă de Cruz si Jeb Bush, însă aceştia par din altă ligă atunci când apar lângă Rubio şi Trump. Pentru cea ce a mai rămas din preliminariile republicane eu văd o luptă în doi între Trump şi Rubio, primul plecând cu şansa întâi, însă Rubio ar fi o oportunitate reală pentru GOP deoarece este singurul candidat capabil de a pătrunde cu mesajul său în toate mediile americane, indiferent de comunităţile etnice, religioase sau rasiale.

 

Trump rămâne un caz politic special, demn de a fi obiectul unui studiu de caz. Personajul are ceva ce lipseşte multora dintre contracandidaţii săi mai tineri: tinereţea spiritului, originalitatea exprimării, nu are tabuuri în discursul public şi mai ales comunică, comunică, comunică...aproape obsedant!

Oaia - pentru înţelegerea prezentului şi a viitorului printr-o întâmplare din trecut

În ale sale Povestiri din Kolîma, Varlam Şalamov trece în revistă, printre altele, şi ideea evadării din Gulag. Fuga din închisorile de gheaţă a fost o temă obsedantă pentru fostul lagărist sovietic, care discerne câteva tipologii ale acesteia. Punerea la punct a unor evadări în grup mai mare erau sortite eşecului încă din faza de proiectare, deoarece, între toţi cei iniţiaţi, era imposibil să nu se găsească şi un informator al paznicilor stalinişti. Individual, părăsirea Kolîmei era imposibilă pentru că clima zonei (iarnă, pe perioada a nu mai puţin de zece luni pe an!) era chiar ea principalul gardian al deţinuţilor.

Rămâneau ca alternative demne de luat în seamă încercările făcute în grupuri mici (idealizată era cifra de trei evadaţi). Veţi întreba poate, de ce? De unde până unde această cifră? Calculul realist presupunea supravieţuirea a doar doi dintre cei trei evadaţi. Conspirativitatea acţiunii era mai bine asigurată iar şansele de traversare a oceanului de zăpadă, prin viscole siberiene, până la proxima aşezare umană erau mult mai mari. Dar de ce supravieţuiau doar doi dintre cei trei evadaţi? Pentru că cel de-al treilea, denumit în jargonul lagărist "oaie", avea menirea de a deveni hrană pentru ceilalţi doi, în lungul periplu peste întinderea albă a Siberiei. Partea cea mai interesantă a acestui tip de evadare o reprezenta faptul că nimeni (nici unul dintre cei trei!)  nu ştia cine este oaia până în momentul în care aceasta nu era sacrificată. Era o înţelegere din priviri, instinctuală, animalică, ceva ce transgresa amiciţia sau ura. Era supravieţuire, fiziologie, instinctul primar al foamei.

Cred că vom trăi încă multă vreme acest gen de întâmplare, sub o formă sau alta. Ba mai mult, îndrăznesc să afirm  că aceasta este şi va face parte continuu din aventura umană atât timp cât specia homo sapiens va face umbră Pământului. Şi nu vă forţaţi să găsiţi doar analogii la propriu pentru cea ce ne povesteşte Şalamov; din păcate, metaforic privind lucrurile, lumea e plină de oi.

Pe marginea unei mistificări. Legea antidefăimare şi de ce a fost creat "duşmanul" Dragnea

Aprobarea proiectului  aşa-numitei legi antidefăimare, iniţiate de către preşedintele PSD Liviu Dragnea, a prilejuit apariţia unui nou puseu internautic de manipulare grosieră. Tragedia acestei situaţii constă în faptul că cei susceptibili de a fi atraşi în această macabră mascaradă sunt oameni inteligenţi, capabili de a raţiona singuri dar care, în anumite situaţii date, preferă să meargă cu turma, fără a înţelege sensul real a ceea ce ei atacă . Este dificil de analizat comportamentul acestora, cei care se complac în situaţia unor obleţi bezmetici care se aruncă înainte spre cea mai neînsemnată nadă.  Dar cum a apărut această situaţie? Am încercat să înţeleg eu ca să pot să vă explic şi vouă cum stau lucrurile de fapt.

 

Încă din toamna anului trecut presa a semnalat faptul că la Senat a fost introdus proiectul Legii privind promovarea demnităţii umane şi toleranţei faţă de diferenţele de grup. În realitate acest act normativ nu însemna nimic nou vizavi de legislaţia care deja acţiona în domeniu. Se introducea totuşi  obligaţia legală ca în procesul educaţiei de stat, ca și instituțiile din administrația publică vor promova demnitatea umană și toleranța. De asemenea, mijloacele de comunicare publice (televiziunea publică, Radio România și Agerpres) vor include programe pentru promovarea toleranței față de diferențele de grup în cuantum de minim 1% din totalul timpului de transmisie. Legea nu instituie nici un fel de obligații pentru instituțiile private de presă și nici pentru deținătorii de conturi pe rețelele sociale online. Cu alte cuvinte cea ce ne servea dl. Dragnea era o aprofundare a unor directive şi recomandări care veneau pe diferite canale dinspre Bruxelles.  Direct şi pe înţelesul tuturor, nu prea mai ai avea voie să-i spui lui Vişinel "băi ţîgane", lui Leonard Miron "mă găozare" iar nanei Floare, pensionară CAP care nu reuşeşte să se mai descurce cu banii, "săraco". Cel puţin nu în cea ce se numeşte spaţiu public.

 

Până aici legea este pe linia a cea ce se promovează intens dinspre ţările nucleului istoric al Uniunii Europene. Ciudat îmi apare faptul că cele mai teribile contre la adresa acestui proiect vin din partea celor care stăteau non-stop în gură cu Europa, Schengen şi alte lozinci demne de prostit proştii. Caracterizarea cea mai plastică a iniţiativei d-lui Dragnea cred că o fac cei dela Caţavencii: E ca și cum tocmai s-ar fi interzis să-ți mai faci nevoile pe carosabil, în rondul de la Universitate, iar lumea s-ar arăta indignată, în ideea că nu poți să-i iei românului acest drept.

 

Buuun! Acum ajungem la fondul politic al atacurilor îndreptate contra lui Dragnea. Resurecţia temei a venit pe fondul absenţei temelor de atac de care putea uzita PNL. Vizibil gâfâind din greu după ce la început de 2015 părea că zburdă în sondaje, noul PDL a reîncălzit acum câteva săptămâni ciorba alegerii primarilor în două tururi de scrutin, asta după ce chiar secta martorilor d-nilor Băsescu şi Blaga a fost cea care a promovat, în anul 2011, această formă ciudată de scrutin local. Mai mult, în 2015 ei au fost de-acord ca alegerile să se desfăşoare în acelaşi mod. Alegerile locale în două tururi a fost prima temă de atac, eşuată datorită refuzului premierului Cioloş de a scoate castanele fierbinţi din foc cu propriile mâini. Jumătatea feminină a conducerii bicefale pedelisto-peneliste a făcut botic şi a promis răzbunare faţă de mustăciosul cel rău.  Şi aşa a apărut a doua temă de atac, cea a legii antidefăimare. Cenzură! au strigat băsesco-pedelisto-peneliştii.  Tiranul Dragnea doreşte să ne fure dragul nostru cont de Facebook, ne ia libertatea de exprimare! Asta de parcă fiecare român cu profil pe vreo reţea de socializare nu ar face altceva zilnic decât să-i atace pe homosexuali, ţigani, infectaţii cu HIV/SIDA şi să-i zică "Băi săraco!" nanei Floare ceapista.

 

A urmat apoi atacul organizat asupra paginii de Facebook a liderului PSD: înjurii, atacuri...execuţie în toată regula, ce mai! Un fel de 25 Decembrie 1989 internautic pentru tiranul de Dragnea. Cotidiane aşa-zis quality au intrat în această horă, exponenţiale fiind Evenimentul Zilei şi Adevărul. Obedienţele lor sunt deja cunoscute, dar sâmbătă maistrul Jack Cristoiu (care pentru mine va rămâne ever creatorul puilor de găină născuţi vii, indiferent de cea ce recită pentru moment!) o spune direct, pe propriul blog. Îmi permit să redau mai jos un pasaj edificator: Le-am spus (celor de la EvZ, n.n.) că tot ceea ce fac în chestiunea Liviu Dragnea e o deraiere de la normele profesiei de jurnalist. Oricît de tare l-ai antipatiza pe Liviu Dragnea nu poți duce o campanie furibundă prin care-l acuzi de un lucru pe care nu l-a făcut. Le-am explicat că Evenimentul zilei devine astfel fără să vrea instrumentul de presă al Diversiunii puse la cale de PNL. Le-am spus că e singurul ziar care s-a aruncat în campania asta fără a-i calcula riscurile. Mi s-a bălmăjit ceva că n-au ştiut, că aşa au crezut că-i bine. Concludent, nu?

Cu siguranţă că domnul Dragnea a făcut o greşeală tactică atunci când a venit cu acest proiect de lege în an preelectoral/electoral. Legile cu acest tip de conţinut sunt dezbătute şi adoptate la început şi nu la final de mandat parlamentar. Nu s-a ţinut seama de apetenţa internautului român de a merge după fentă, de a se circumscrie cu orice preţ unei viziuni de tip alternativ sau anti. Din păcate societatea românească în ansamblul ei nu a reuşit să-şi creeze anticorpii pentru a rezista la manipulare. Este un fapt sesizabil care devine tot mai îngrijorător.

 

PS1: L-am văzut pe dl.Nicolae Robu, primarul Timişoarei şi cel mai defăimat om din România (după propria-i autocaracterizare!)  atacând la baioneta legea Dragnea. Dincolo de comicul situaţiei (Sper că vă mai aduceţi aminte de un Nicolae Robu, primar al Timişoarei, făcut praf de CNCD pentru declaraţii împotriva ţiganilor, nu? Era alt Lae Robu, cred!) întreb : Doar atât se poate? Slăbuţ, pedeliştii se descurcau mai bine în alte vremuri. :)

 

PS2: Un domn pe care îl respect de altfel, candidat PNL la primaria unuia dintre sectoarele Capitalei, se îmbată cu apă rece susţinând că votul în două tururi la alegerile locale ar avea aceleaşi efecte pe care l-a avut mobilizarea masivă a diasporei, în noiembrie 2014. Probabil că până la alegerile locale din 2012, PSD nici nu a deţinut vreo primărie în România. Aşa e, nu a deţinut decât majoritatea lor. Chiar şi H2O face rău, băută în cantităţi prea mari!

 

Dacă taxele şi impozitele locale au rămas neschimbate de ce plătesc mai mult pentru casă şi teren?

După cum s-a precizat şi la finalul anului trecut, Consiliul Local al comunei Sînandrei a luat hotărârea de a NU mări dările datorate de către cetăţeni Statului. Totuşi suma plătită ca impozit pe unitate locativă a crescut cu aproximativ 10%.  Multă lume se întreabă  - nu fără temei! - de unde apare această diferenţă din moment ce hotărârea de Consiliu Local este una foarte clară în acest sens. Răspunsul îl regăsim dacă parcurgem Noul Cod Fiscal (Legea nr. 227/2015), mai precis articolul 465, alineatul 2, care ne spune că  terenul de sub casă se impozitează în funcție de rangul localității și zona în care se găsește imobilul. Impozitul este cel aferent terenului cu construcție, mai precizează, într-un document, Ministerul Finanţelor.

 

Mai simplu şi mai clar spus; Până de curând, proprietarii plăteau impozit doar pe curtea din jurul casei, nu și pe terenul pe care îl ocupa casa. De exemplu, pentru o proprietate de 250-300 de metri pătrați, dintre care 100 ocupați de casă (cazul casei părinteşti, în care locuieşte mama mea), în 2015 plătea impozit doar pentru cei 200 de metri pătrați din jurul clădirii. Adică aproximativ 95-105 lei pentru un teren aflat într-o localitate periurbană a Timişoarei. De acum, proprietarul va plăti un impozit de aproximativ 120-125 de lei doar pentru teren, la care se adaugă și impozitul pe construcție.

 

Acest impozit pe terenul de sub locuinţe va fi achitat şi pentru vile, fiind calculat în funcţie de amprenta la sol. De exemplu, dacă o casă are o suprafaţă construită de 120 de metri pătraţi şi două etaje, plus o mansardă, poate să acopere 50-60 de metri pătraţi de teren (amprenta la sol). La calcularea acestuia este mai importantă suprafaţa locuinţei decât numărul de camere. Pentru noul impozit pe terenul de sub casă, proprietarii vor primi, de la consiliile locale, încă o decizie de impunere, odată cu impozitul pe proprietate, cele două fiind virate în conturi diferite.

 

În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la categoria de folosinţă terenuri cu construcţii, precum şi terenul înregistrat în registrul agricol la altă categorie de folosinţă decât cea de terenuri cu construcţii în suprafaţă de până la 400 m2 , inclusiv, impozitul/taxa pe teren se stabileşte prin înmulţirea suprafeţei terenului, exprimată în hectare, cu suma corespunzătoare prevăzută în următorul tabel:

 

 

De aici apar diferenţele dintre cea ce s-a plătit în anii anteriori şi ce se plăteşte în anul 2016. După cum se poate urmări din prevederile noului act normativ cu normele sale de aplicare, pentru noul impozit pe terenul de sub casă, proprietarii vor primi de la consiliile locale, încă o decizie de impunere, odată cu impozitul pe proprietate, cele două fiind virate în conturi diferite. Deci diferenţele apărute între sumele achitate anul trecut cu titlul de impozit şi cele din acest an sunt determinate de prevederile Noului Cod Fiscal şi nu de hotărâri de consiliu local.

 

 sursa foto: Mediafax

Alegerile locale - unul sau două tururi de scrutin?

Intrarea în linie dreaptă, înainte de alegerile locale care vor avea loc în 5 iunie, pare să fi aruncat în aer viaţa politică internă. Marea întrebare care frământă minţile luminate ale naţiei în aceste ultime săptamâni este dilema alegerii primarilor dintr-un singur tur de scrutin sau din două. Declanşatorul acestei stări de angoasă par a fi unele sondaje care creditează partidul politic al preşedintelui Iohannis cu mai puţine şanse de a câştiga scrutinul de la începutul verii decât cele pe care le are PSD. Ori, dacă PNL îşi doreşte o guvernare cvasisolitară după alegerile generale din decembrie atunci în mod logic el ar trebui să-şi asigure osatura câştigării acestora. Exact asta reprezintă primarii în funcţie pe care îi are un partid. Este cu siguranţă, o condiţie necesară dar nu neapărat una suficientă. Însă în numele atingerii ei unii politicieni de la vârf tind să devină necredibili.

 

Pentru a înţelege sorgintea acestei probleme este necesar a face un scurt istoric al problemei în cauză, în speţă a votului dintr-un singur tur de scrutin la alegerile locale. Să începem cu începutul. În anul 2011 - an preelectoral! - Parlamentul României dominat de către PDL, parte integrantă a noului PNL, a aprobat cu surle şi trâmbiţe legea care punea între paranteze democraţia participativă, prin faptul că edilii erau aleşi dintre cei care obţineau cele mai multe voturi, într-un singur tur. Preşedintele în funcţie la acea dată, Traian Băsescu, actualul guru (înţeleg că preşedinte nu este) al Mişcării Populare, a promulgat fără nici un regret această lege. Sigur, calculul de atunci al PDL  a fost unul pervers, şi viza perpetuarea în funcţie a primarilor care deja aveau unul sau mai multe mandate. Unele somităţi pedeliste din epocă (actual peneliste!) spuneau că acest tip de scrutin are şi rostul de a reduce costurile presupuse de procesul electoral.  Pentru conformitate aş nota aici că atunci, printre puţinii politicieni care au înţeles sensul acestei mişcări au fost şi liderii PSD Zgonea şi Ponta. Da, acel Ponta! În luna iunie 2012 au avut loc alegerile locale care au conferit o majoritate largă defunctei USL iar PDL şi-a atins scopul de a-şi crea puncte de rezistenţă pe care să le valorifice în viitor. Adiţional, Partidul Poporului a reprezentat surpriza pe care foarte puţini o credeau posibilă.

 

Deci pe legea promovată de PDL şi promulgată fără regrete de către Traian Băsescu au fost posibile alegeri libere, fără fraude iar primarii aleşi în baza ei au funcţionat democratic timp de patru ani. Booon! În perioada post-Băsescu şi post-USL, în aprilie 2015 Senatul a aprobat cu 114 voturi pentru şi doar trei împotriviri noua lege electorală, prin care primarii sunt aleşi tot ditr-un singur tur. Modificări apar la alegerea sefilor de consilii judeţene, care vor fi aleşi prin votul consilierilor. Mucles din partea noului PNL, PSD nu avea de ce să intervină cu amendamente deoarece era (este) în situaţia privilegiată de a avea cel mai mare număr de edili în funcţie. Acum vine şi lovitura cea mare: actul normativ a fost promulgat cu rapiditate de însuşi Klaus Iohannis, noul preşedinte al României!

Se sfârşeste 2015 şi intrăm în anul 2016, an electoral. Gafele continue ale PNL, întârzierile apărute în construcţia unei alternative reale la PSD a determinat un sentiment de panică şi insecuritate atât la cel mai înalt nivel de conducere al peneliştilor cât şi la Cotroceni. Ecartul dintre PSD şi PNL se măreşte pe fondul inacţiunii liberalilor şi a decimării capitalului de încredere de care se bucura la începutul lui 2015 Klaus Iohannis. Sigur, pentru aceşti domni şi doamne nu mai contează recomandarea Comisiei de la Veneţia, cea care spune foarte clar că legislaţia electorală nu se poate schimba decât înainte cu cel puţin un an de data alegerilor. Nu mai contează nici bunul simţ ci doar scopul primordial: Puterea cu orice preţ. PNL doreşte acum schimbarea regulilor în timpul jocului în contextul în care tocmai inabilitatea şi orbirea sa politică ar fi de blamat în timp ce PSD se prezintă ca un gardian al apărării legilor ţării.

 

Aşa că în zilele noastre avem parte de o situaţie de râsul-plânsul, in sensul în care atât preşedintele în funcţie cât şi fostul preşedinte al României se lamentează (primul prin intermediul păpuşii ventriloc paraşutată în fruntea partidului iar cel de-al doilea direct!)  precum două babe amnezice despre cât de nedemocratică şi nereprezentativă este legea alegerilor locale, acte normative promulgate la un moment-dat chiar de cele două babe.

Ce înseamnă să "înţelegi" într-o dictatură

Ştire de presă din săptămâna pe care o încheiem azi: Ministerul rus al Apararii a anuntat ca seful principalului serviciu de informatii al armatei, generalul Igor Sergun, a murit la varsta de 58 de ani.
Potrivit unui comunicat de presa al ministerului, Sergun a murit pe neasteptate duminica. Nu se dau alte detalii cu privire la motivul decesului sau locul unde s-a intamplat, informeaza CBS. Asta s-a întâmplat în Rusia lui Putin sau, conform unor surse bine informate, mai degrabă în Liban, pe teren neutru, ca să nu bată la ochi. O fi fluierat omul în biserică, o fi crezut că există şi alţi dumnezei decât Putin...doar viitorul ne va spune.

În România lui Ceauşescu oamenii (sau cel puţin unii dintre ei!) erau mai orientaţi, înţelegeau mai repede situaţiile limită. De exemplu Ion Gheorghe Maurer, prim-ministrul lui Ceauşescu, un cameleon politic care a reuşit să-i supravieţuiască omului din Scorniceşti. Dar să-l lăsăm pe Maurer să se destăinuie (sursa interviului aici):

 

Ce-aţi făcut atunci când prerogativele funcţiei dvs. fuseseră astfel anihilate? - l-am întrebat. "I-am spus lui Ceauşescu că-mi dau demisia", a fost răspunsul lui. Dar Ceauşescu nu voia, căci popularitatea şi prestigiul lui Maurer ar fi impietat imaginii sale de democrat. Voia să-şi  păstreze premierul, dar fără să-l lase să guverneze. "Şi pentru că lucrurile nu puteau să iasă cum le plănuise el, din cauza mea, mi-a orga­nizat un accident de maşină", mi-a povestit Ion Gheorghe Mau­rer.

Se întâmplase în 1972, când se-ntorcea de la o vânătoare, pe drumul dintre Co­vasna şi Sf. Gheorghe. "În acea maşină cu mine era Karol Kiraly, prim-secretar al judeţului, şi-a continuat el relatarea. El stătea în spate, alături de un securist, iar eu, în faţă, lângă şofer. Kiraly şi-a muşcat atunci limba. Şo­ferul meu şi-a rupt piciorul. Mie, ciocnirea ma­şinilor mi-a spart bazinul, şoldul meu drept mi-a ajuns la umăr...
Mi-au făcut 13 operaţii şi am stat câteva luni în spital până să mă pun pe picioare. Când m-am făcut bine, doctorii şi cunoscuţii îmi spuneau că ei nu mai crezuseră că scap cu viaţă. (...) Am fost lovit de un camion care iniţial staţiona pe şosea, în spatele unui automobil, de asemenea staţionat. Eu aveam, în faţă, doi antemergători.

După ce-au trecut cele două maşini ce erau escorta mea, când urma maşina în care eram, camionul ce staţiona pe partea opusă a pornit în viteză din spatele maşinii, direct în mine. A cotit, a depăşit automobilul sta­ţionat şi m-a lovit. Din faţă şi la­teral, exact în locul unde eram eu. La repezeală, şoferul acelui camion a primit o condamnare de un an închisoare.

După ce m-am făcut bine, am vrut din nou să plec de la preşedinţia Consiliului de Miniştri, dar Ceauşescu mi-a spus să rămân. Ştiam că acum mă poate pensiona oricând, pe motiv de boală. Acel accident servea bine ca pretext al dispariţiei mele de pe scena politică pentru Occident. Iar dacă s-ar fi întâmplat să mor, pentru Ceauşescu ar fi fost şi mai uşor să-mi justifice absenţa."

În martie 1974 se retrage pe motiv de boală, reuşind să-şi conserve toate privilegiile unui nomenclaturist. Dupa pensionarea , a beneficiat din plin de luxul de care se putea bucura doar un baron roşu. N-a schiţat niciun gest real de sfidare a lui Ceauşescu. Viaţa bună impunea şi constrângeri. Se compensau însă cu pachetele trimise din Occidentul putred de către protejatul său, Ion Ţiriac, omul pe care îl ajutase să emigreze.

Un an de iohanism. Sec şi rece

Nu am pretenţia de a epuiza aici tratarea primului an de mandat prezidenţial al d-lui Klaus Iohannis. Dimpotrivă, dacă veţi avea curiozitatea de a citi tot ce este scris mai jos, nu o să găsiţi altceva decât o înşiruire rece şi poate un pic prea seacă despre ceea ce a însemnat primul an de regim Iohannis. Realitatea este că personajul este unul total contraindicat romanţărilor pretenţioase. Idealizarea comportamentului prezidenţial al acestuia (de întâlnit în ultimul timp mai ales în rândurile acelora care miros un cuplaj de două mandate legate) este unul de natură a hrăni autosuficienţa pe care oricum o afişează deja actualul preşedinte. În acelaşi timp trebuie să o spunem foarte clar, nu se poate emite o judecată definitivă asupra unui mandat (prezidenţial, parlamentar, de primar, etc) decât după momentul în care acesta s-a încheiat. Există persoane care intră mai greu în hainele aferente funcţiei nou-dobândite.  Dar haideţi să vedem faptele.

 

1. Iohannis vorbeşte puţin şi nu intră în contre directe cu alte personaje din mediul politic actual. Aşa este, pentru unii pare reconfortantă ideea de a avea în fruntea Statului un domn care preferă o tăcere pretenţioasă în defavoarea unei vitalităţi verbale debordante. Domnul Iohannis este un Băsescu privit în oglindă. Ori majoritatea românilor sunt încă obosiţi  în urma celor două mandate prezidenţiale extrem de dinamice (nu ştiu cât de eficiente, dar dinamismul nu a lipsit! ) ale predecesorului său.

2. Iohannis a obţinut în primul an de mandat prea multe dacă raportăm reuşitele la eforturile depuse în favoarea câştigării acestora. Preşedintele şi-a impus oamenii atât la conducerea SIE cât şi a SRI. Cele două persoane, MR Ungureanu şi Eduard Hellvig, provin din zona PNL, fapt care încalcă cutuma stabilită de dl. Băsescu, anume ca şefii de servicii să provină din rândurile partidului opus celui care a dat preşedintele.

3. Iohannis lasă impresia existenţei unor obligaţii personale ale sale faţă de interese economice străine. Cazul exploatării sălbatice a lemnului din pădurile României şi a peripeţiilor Codului Silvic este doar un exemplu.

4. Iohannis a lăsat iniţial impresia că nu este imun vizavi de nemulţumirile românilor referitoare la apariţia unei noi clase de privilegiaţi, cu trimitere la situaţia parlamentarilor. Ori dl.preşedinte a promulgat fără regrete publice legea pensiilor speciale ale aleşilor neamului.

5. Iohannis a fost ales preşedinte şi în ideea - indusă cu măiestrie în mintea românilor - că un preşedinte etnic german ar putea debloca procesul de aderare la spaţiul Schengen. Ori în acest an de mandat nu s-a întâmplat nimic în acest sens, miza reală nefiind securizarea frontierelor externe ale spaţiului comun ci prezenţa pe teritoriul ţării noastre a portului maritim Constanţa, care poate deveni oricând o concurenţă foarte serioasă pentru Rotterdam în cea ce priveşte accesul pe piaţa europeană a mărfurilor din Extremul Orient. De fapt opoziţia cea mai fermă faţă de intrarea României o constatăm ca venind din partea Olandei.

Cam aceasta este povestea primului an de mandat al celui ajuns în cea mai înaltă funcţie din Stat datorită lenei proverbiale a unui alt personaj celebru, singurul poate care a refuzat (conştient sau nu!) preşedinţia datorită comodităţii. Parcă-l şi văd pe Crin chemându-l la el pe Iohannis şi zicându-i: Vezi bă Klause ogorul ăsta? L-am semănat eu, noi cei de la PNL, alături de foştii amici din PSD. E gata bă, toate sunt coapte...M-am gândit să recoltezi tu ce este aici. Poate reuşeşti să faci şi export cu producţia, ar fi mai rentabil. Că mie mi-e aşa de somn...