România este ţara unui sistem politic ambiguu, care cultivă un tip particular de relaţii între actorii vieţii politice interne. Clamata revoluţie de mai acum câteva săptămâni a acuzat între altele şi traseismul politic, fenomen care a luat amploare mai ales între zidurile clădirii Parlamentului. Din nefericire generalizările sesizate nu-şi au rostul în tratarea acestui subiect. Şi am să explic mai jos la ce mă refer.
Sir Winston Churchill - omul care, dacă am aplica schema rigidă românească de definire a traseismului, ar deveni doar un nenorocit care i-a trădat atât pe conservatori cât şi pe liberalii britanici (laburiştii pe atunci erau doar nişte fabianişti neliniştiţi!) - folosea expresia experienţă politică atunci când îşi definea renunţările ideologico-partidiste. Şi tot el propunea o judecată mai riguroasă a abandonurilor din politică. La rândul său prof.univ.dr. Radu Păiuşan, titularul cursului Partide politice în România în perioada interbelică de la Universitatea de Vest din Timişoara considera că permutările continue care apar în viaţa formaţiunilor politice sunt expresia vitalităţii şi a continuei înnoiri la care sunt supuse structurile partidiste din ţara noastră. Deci, în principiu, nimic rău!
Se pot totuşi opera distincţii atunci când ne referim la România actuală. Piaţa are tot dreptul să fie critică cu cei care schimbă partidul în timpul exercitării mandatului. Iar Parlamentul actual al României reprezintă din acest punct de vedere o pată de ruşine dacă ne uităm pe situaţia apartenenţei politice actuale a aleşilor din decembrie 2012. Partide tip bidon au reuşit să se umfle în tot acest răstimp datorită apropierii lor de epicentrul puterii. Aşa avem acum un UNPR supradimensionat parlamentar, avem un ALDE care, în afara structurii reprezentate de fostul Partid Conservator, participant sub o formă sau alta (singuri sau în alianţe) la procesele electorale trecute, nu reprezintă mai nimic.
Bulversarea continuă a scenei politice româneşti a început odată cu permisivitatea exagerată arătată faţă de schimbarea partidelor în perioada aflării în exercitarea demnităţii publice. Pot să am pretenţia faţă de un ales ca în cei patru ani de mandat să nu-şi părăsească formaţiunea sub al cărei pulpană si-a dobândit funcţia. Asta da! Normal ar fi ca respectivul demnitar să aibe decenţa de a nu sări dintr-o tabără într-alta în tot acest răstimp. Însă nu putem să-i cerem domnului sau doamnei respective ca după consumarea mandatului să-l legăm de un partid. Atât exemplul lui Churchill cât şi argumentarea profesorului Păiuşan vin în susţinerea acestei idei. Se impune folosirea cu rezerve a etichetei de traseist politic, nu de alta dar consecvenţa cea mult lăudată este cea care l-a băgat pe bou cu coarnele în gard.
Sursa foto: www.bzi.ro
