În slujba cetăţeanului alegător. Cazul Mike Bost

Priviţi-l mai jos pe Mike Bost, alesul Districtului 12, Illinois, în Camera Reprezentanţilor. Un omuleţ cu spirit viu, republican, cu coloana vertebrală încă intactă după contactul cu mediul politic dur al Washingtonului.  L-a învins la finalul anului 2014 pe mult mai experimentatul democrat Bill Enyart pentru scaunul din Cameră, obţinând 52% din totalul voturilor exprimate în districtul său. Un rookie în politica mare, un om fără o greutate cuantificabilă imediat, cu un discurs public destul de dezlânat, ţipuit, cu o gestică agresivă. Dar, Dumnezeule, câtă dreptate are omul acesta!  Vă rog să-l urmăriţi, merită.

 

Şi acum faceţi vă rog o comparaţie cu moluştele care îi reprezintă în Parlament pe români în general şi pe timişeni în special. De câte ori nu am auzit dom'ne, e la primul mandat, nu are experienţă! Da, chiar dacă eşti la primul mandat, chiar de trebuie să te iei de gât cu propriul partid, chiar dacă te expui situaţiei de a nu mai beneficia de oportunitatea de a-ţi juca şansa unui al doilea mandat, obligaţia principală este cea faţă de cei care te-au ales, de interesele lor imediate. Câţi dintre aleşii Timişului au atacat de la tribuna Parlamentului modalitatea de alocare folosită de guvernul Ponta în privinţa fondurilor pentru investiţii? Răspuns cinstit: nici unul, de la nici un partid. De la PSD nu poţi avea prea multe pretenţii, sunt la guvernare, este greu să fluiere cineva în biserică, acum, după ce s-a văzut la ce se expun urmărind cazurile Cătălin Ivan şi Mircea Geoană. Dar restul? Peneliştii d-lui Robu nu prea există în Parlament, deşi li se ridică mingi la fileu cu mare artă.

 

Probabil că aceşti reprezentanţi ai Timişului sunt foarte fericiţi pentru faptul că între Calea Aradului şi Calea Buziaşului faci o oră, în condiţiile în care centura Timişoarei va fi construită cam atunci când dl.Ponta îşi va lua un doctorat pe bune. Sfântul Aşteaptă nu e un vis! Aceeaşi domni exultă când văd că în Timiş nu va exista un spital modern şi încă se va muri în vechiul Judeţean cu zile, din cauza infecţiilor intraspiteliceşti. Foarte bine! Doar că ar fi gentil din partea lor, a celor care au făcut ceva pe aspiraţiile de dezvoltare ale timişenilor, să nu se mai prezinte pentru reinnoirea mandatelor. Ar fi de bun-simţ!

 

Bă, da' chiar toţi? Şi dacă da, ce ne facem?

Că virginele nu trebuiesc căutate în politică este un adevăr axiomatic precum acela că după zi urmează noaptea şi viceversa. Însă informaţiile care au transpirat din dosarele cercetate de DNA în ultimii doi ani ne arată că trăim într-o ţară în care cinstea este asimilată prostiei iar şmecheria unui doctorat în fizică cuantică. Probabil că Năstase habar nu a avut de cea ce va deveni instituţia înfiinţată de el în anul 2002, cea care părea emasculată total în mandatul procurorului Amarie şi care a reuşit în timp să creeze românilor senzaţia că nimeni nu se mai situează deasupra legii.

 

Privesc şi eu acum denunţurile făcute la DNA împotriva unui politician considerat intangibil  de către unii, fac referire la senatorul de Timiş şi copreşedinte al PNL, Vasile Blaga. Intangibil deoarece omul pe care la sprijinit şi consiliat, Klaus Iohannis, este actualul preşedinte al României iar unii au considerat acest fapt ca fiind pavăza supremă pentru fostul ministru de Interne. Lui Blaga i se trage de la ginerele domnie-sale, un oarecare Rudeanu, care s-a gândit să profite din plin din punct de vedere material de relaţia de familie avută cu acesta. Se pare că procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie au dezlegare la toţi cei care au fost prinşi la borcanul cu miere, cea ce mi se pare fair. Ce nu pot eu înţelege  este comportamentul acestor politicieni care par foarte puternici, impun respect, au o morgă de patriarhi de clan,  dar care nu reuşesc să-şi ţină în frâuri propriile familii.

 

Exemplul lui Vasile Blaga nu este unul singular. În lumina a tot cea ce se întâmplă acum, având în faţă cazurile fostului lider pedelist Manţog şi a primarului Poteraş, primul condamnat într-o speţă ce seamnă cu cea din aferentă casei din Mihăileanu iar cel de-al doilea pentru retocedări ilegale, cred că Traian Băsescu va avea viaţă grea în următoarea perioadă. O spune mai clar un ex-colaborator al fostului preşedinte, Mihai Poliţeanu. Dacă DNA - ul şi Justiţia în general vor rămâne la fel de oarbe, atunci acesta va trăi experienţa d-nei Udrea, cea care a verificat condiţiile din închisori pe propria-i piele.

 

Probabil că ţara noastră chiar are nevoie de o exorcizare totală, din moment ce nu mai există partide neabonate la bani negrii, iar politicienii de vază şi-au arătat slăbiciunile omeneşti. Iluziile unora conform cărora diavolul parchează doar pe stânga sau pe dreapta s-au disipat sub efectul DNA. Toţi au schelete în dulapuri iar Justiţia pare decisă să le etaleze public. E bun spectacolul, poporul apreciază, însă ramâne o problemă; actuala clasă politică poate că este nevrednică, însă până la urmă deficienţele majore sunt unele de sistem. Primarii, parlamentarii, toţi cei care ocupă demnităţi publice, poate că nu ar recurge la perceperea de mită, poate că nu ar face trafic de influenţă într-o organizare mai bună. Un primar care conduce o comunitate (indiferent de mărimea ei) nu poate etala un stil de viaţă care să-l particularizeze în cadrul colectivităţii cu un salariu de 2700-4000 lei, cât au marea majoritate dintre ei. Iar un conducător trebuie totuşi să se diferenţieze cumva, ţine de definiţia liderului până la urmă. Democraţia costă, administraţia bună  de-asemenea. Îi dăm jos pe corupţi, foarte bine, aşa le trebuie!  dar trebuie în acelaşi timp regândit şi/sau resetat sistemul.

 

Poate o reducere a numărului de comune ar fi benefică. Mai puţine adminstraţii, un mai mare grad de informatizare, iar cei rămaşi în sistem să fie salarizaţi la un nivel decent. Specialiştii guvernamentali, secretarii şi subsecretarii de stat, aparatul din primării ar trebui să aibe acces la o grilă de salarizare care să le confere mândria aparteneţei la corpul funcţionarilor publici. Nu poţi cere performanţă unor oameni plătiţi execrabil. Nu poţi avea pretenţii de probitate absolută de la funcţionari cu salarii lunare de 900 de lei, cărora le trec prin mână zilnic sume de ordinul zecilor sau sutelor de mii.

 

Însă răspunsul la aceste chestiuni de bun simţ nu este la DNA. El se găseşte tot la politicieni...

O întâmplare din Tennesee

De multe ori luăm în derâdere însuşirile fundamentale pe care ar trebui să le probeze personalităţile publice cu putere de  influenţare a propriilor noastre vieţi însă exemplele ne arată că schimbările în bine sunt apanajul oamenilor puternici şi  generoşi. Curajul şi determinarea sunt doar două dintre aceste caracteristici la care fac referire. Nu poate exista schimbare în bine într-o ţară în care minciuna, arivismul, fundluntrismul (da, e vorba de cei care îşi ţin poponeţul în două luntrii, imparţiali ca tot românul!), sau teama de a face lucruri bune sunt însuşirile dominante.

 

În exercitarea unei funcţii publice contează mult imaginea pe care o impui despre propria persoană, modul în care eşti perceput de cei asupra cărora se presupune că exerciţi o formă de influenţă, formală sau informală. Determinarea se poate citi atât în gestică cât şi în formulele de adresare. Să vă dau un exemplu, simplu, de duminică. Cel de-al şaptelea preşedinte american Andrew Jackson (mandate între anii 1829–1837) a fost unul dintre locatarii de la Casa Albă care şi-a pus amprenta personală pe dezvoltarea ulterioară a uniunii americane. Om integru, îl regăsim în anul 1798 în postura de judecător de pace într-un târguşor din Tennesee, Jonesboro. În timpul unei audieri, atenţia îi este distrasă de zgomote venite din stradă. Un oarecare Russel Bean făcea scandal în faţa tribunalului, înjurând lumea şi ameninţând cu pistolul.  Judecătorul Jackson îl cheamă pe şerif şi îi pune în vedere să îl liniştească pe recalcitrant. Acesta iese pe uşa după care revine şi îi comunică judecătorului că Bean este mult prea nervos şi că el nu vrea să moară. Dacă nu reuşeşti singur, atunci mai ia câţiva oameni cu tine, îi spune Jackson. Dar nici unul dintre ajutoarele de serif nu doreşte să se pună cu nebunul din stradă.

 

Şerifule, pentru că nu poţi să dai ascultare ordinelor mele, predă-mi mie funcţia ta, îi cere Jackson. După ce a încercat să îl facă să se răzgândească, şeriful a acceptat în final să-i încredinţeze viitorului preşedinte sarcina de a restabili ordinea. În strada Bean ameninţa că va omorâ pe oricine îi va sta în cale. În acest moment apare Jackson care îşi scoate şi el pistolul, urlând la Bean: Acum, neam de traistă, te predai sau îţi zbor creierii pe loc!   În engleză replica suna aşa: Surrender you infernal villain, this very instant, or I'll blow you through!  Certăreţul violent l-a privit lung pe Jackson, a cântărit situaţia şi ...s-a predat!  Mai târziu Russel Bean a fost întrebat de a cedat în faţa judecătorului din moment ce nu îi fusese teamă de şerif şi de ajutoarele sale.  E simplu, a răspuns el. Atunci când l-am văzut pe Jackson îndreptându-se către mine şi l-am privit în ochi mi-am dat seama că va trage. Nimeni din mulţime nu avea această privire. Şi atunci mi-am spus: Tăicuţă, e timpul să o laşi mai moale că ăsta te împuşcă!

 

Tăria de caracter, determinarea, curajul, toate aceste însuşiri înăscute sau dobândite, au un rol deosebit în modelarea unei personalităţi demne a exercita un mandat public. Din nefericire trăim timpurile în care până şi Principele lui Machiavelli este doar un biet depăşit.

 

Sursă foto: www.picturehistory.com

Când împăratul este gol

Precum copilul din basmul lui Hans Christian Andersen, în ultimul timp tot mai mulţi observatori au avut curajul de a afirma că începutul de mandat prezidenţial al lui Klaus Iohannis este un mare fâs. Împăratul este gol, este total lipsit de substanţă, discursul său public (ăla care e!) este unul steril, incolor, indefinibil. S-a ajuns ca poziţiile preşedintelui faţă de unele evenimente foarte importante să fie smulse realmente cu forcepsul, prin efortul conjugat al unei părţi a presei şi a reprezentanţelor statelor aliate de la Bucureşti. Judecând exclusiv prin prisma imaginii publice, a cea ce acreditează însuşi aparatul de imagine prezidenţial, Iohannis are mari probleme în a-şi defini tipul de mandat pe care doreşte să-l abordeze.

OK, românii resimt nevoia unui  alt tip de preşedinte după semifiasco - ul cu certăreţul domn Băsescu însă de aici şi până a te complace în muţenie e cale lungă.  Ori dl.Iohannis exact asta face. Tace! Este regele neîncoronat al vorbelor nerostite, îşi închipuie că acea majoritate clară care l-a făcut preşedinte asta îşi doreşte. Din păcate pentru el oamenii au cam început să-şi piardă răbdarea. Cei care au votat candidatul ACL nu au avut neapărat în minte pe omul Iohannis ci mai degrabă pe candidatul Ponta, cel urât realmente de majoritatea românilor pentru stilul de conducere, modul de acţiune, moralitatea îndoielnică, înclinaţia spre sperjur, grandilocvenţa manifestă, nepotismele crase, spiritul vindicativ, mitomanie...dar câte nu s-ar putea spune în cazul lui Ponta! A fost un vot masiv anti-Ponta şi anti-PSD, cu o mare doză de manipulare în subsidiar. Dar povestea acelui noiembrie nebun al anului 2014 va fi probabil depănată cam atunci când va apărea şi  povestea reală a asasinatului lui Kennedy, adică niciodată.

 

Mandatul imperativ primit de Iohannis a fost unul anti-Ponta şi anti-PSD. A abjura de la această idee care a conferit forţă candidaturii sale înseamnă sinuciderea sa politică. Ori sictirul pe care ni-l indică acţiunile prezidenţiale, modalitatea greoaie de a lua decizii, lipsa de supleţe politică (ce mesaj este acela transmis de noul PNL conform căruia ei vor la guvernare cât mai repede dar nu negociază şi nu primesc traseişti?!?) ne arată un preşedinte total rupt de realităţile politicii dâmboviţene. Iar, din păcate pentru el, nici aparatul de consilieri de la Cotroceni nu îi este de mare folos deoarece privind numele de acolo nu observ nici un geniu care să fi performat pe vreunul dintre domeniile de care răspunde.

 

Preşedintele Iohannis nici măcar rol decorativ nu mai are din moment ce tocmai el se plângea presei săptămânile trecute că încă nu i s-a atribuit o reşedinţă în capitală. Unde s-a mai pomenit asta? Cât de slab poţi să fi perceput astfel încât până şi unor amploaiaţi ai Statului precum cei de la RA APPS să nu le pese de cel care ocupă totuşi cea mai înaltă funcţie în stat. Mai nou premierul dottore Ponta face vizite externe de capul lui, prezentându-i preşedintelui post-factum câte o dare se seamă. ...şi cam atât! Păi şeful politicii externe a României, cel care este direct răspunzător de ea este preşedinte ţării şi nicidecum premierul. Iohannis pare încălecat din toate poziţiile de către plagiatorul dovedit iar pentru acest fapt primul vinovat este chiar el. Lipsa lui de implicare, autoplasarea lui în afara jocului politic, a creat un vid ocupat rapid de către cei mai interesaţi.

 

Din nefericire atitudinea lui de noncombat îi demoralizează la maxim pe cei care s-au înhamat la construirea alternativei la Ponta, adică acest nou PNL. Indiferent de cea se afirmă public, timp de câteva luni soluţia formării unui nou guvern fără Ponta a stat la latitudinea noului preşedinte. Uitati-vă doar la declaraţiile publice  făcute de lideri ai UNPR şi UDMR/Minorităţi în această perioadă. Ce poate fi mai clar decât spuse de genul noi nu susţinem un guvern, noi susţinem doar interesul naţional? Niciodată în politică nimeni nu o să-ţi spună clar, desluşit, pe litere, anumite lucruri. Dacă totuşi îţi spune cu subiect şi predicat, atunci înseamnă că te consideră cam greu de cap. Un politician adevărat pătrunde sensul fiecărei expresii. Dacă nu înţelegi atunci mai bine te apuci de altceva.

 

Mai rar atâta obtuzitate...