Ştire de presă din săptămâna pe care o încheiem azi: Ministerul rus al Apararii a anuntat ca seful principalului serviciu de informatii al armatei, generalul Igor Sergun, a murit la varsta de 58 de ani.
Potrivit unui comunicat de presa al ministerului, Sergun a murit pe neasteptate duminica. Nu se dau alte detalii cu privire la motivul decesului sau locul unde s-a intamplat, informeaza CBS. Asta s-a întâmplat în Rusia lui Putin sau, conform unor surse bine informate, mai degrabă în Liban, pe teren neutru, ca să nu bată la ochi. O fi fluierat omul în biserică, o fi crezut că există şi alţi dumnezei decât Putin...doar viitorul ne va spune.
Potrivit unui comunicat de presa al ministerului, Sergun a murit pe neasteptate duminica. Nu se dau alte detalii cu privire la motivul decesului sau locul unde s-a intamplat, informeaza CBS. Asta s-a întâmplat în Rusia lui Putin sau, conform unor surse bine informate, mai degrabă în Liban, pe teren neutru, ca să nu bată la ochi. O fi fluierat omul în biserică, o fi crezut că există şi alţi dumnezei decât Putin...doar viitorul ne va spune.
În România lui Ceauşescu oamenii (sau cel puţin unii dintre ei!) erau mai orientaţi, înţelegeau mai repede situaţiile limită. De exemplu Ion Gheorghe Maurer, prim-ministrul lui Ceauşescu, un cameleon politic care a reuşit să-i supravieţuiască omului din Scorniceşti. Dar să-l lăsăm pe Maurer să se destăinuie (sursa interviului aici):
Ce-aţi făcut atunci când prerogativele funcţiei dvs. fuseseră astfel anihilate? - l-am întrebat. "I-am spus lui Ceauşescu că-mi dau demisia", a fost răspunsul lui. Dar Ceauşescu nu voia, căci popularitatea şi prestigiul lui Maurer ar fi impietat imaginii sale de democrat. Voia să-şi păstreze premierul, dar fără să-l lase să guverneze. "Şi pentru că lucrurile nu puteau să iasă cum le plănuise el, din cauza mea, mi-a organizat un accident de maşină", mi-a povestit Ion Gheorghe Maurer.
Se întâmplase în 1972, când se-ntorcea de la o vânătoare, pe drumul dintre Covasna şi Sf. Gheorghe. "În acea maşină cu mine era Karol Kiraly, prim-secretar al judeţului, şi-a continuat el relatarea. El stătea în spate, alături de un securist, iar eu, în faţă, lângă şofer. Kiraly şi-a muşcat atunci limba. Şoferul meu şi-a rupt piciorul. Mie, ciocnirea maşinilor mi-a spart bazinul, şoldul meu drept mi-a ajuns la umăr...
Mi-au făcut 13 operaţii şi am stat câteva luni în spital până să mă pun pe picioare. Când m-am făcut bine, doctorii şi cunoscuţii îmi spuneau că ei nu mai crezuseră că scap cu viaţă. (...) Am fost lovit de un camion care iniţial staţiona pe şosea, în spatele unui automobil, de asemenea staţionat. Eu aveam, în faţă, doi antemergători.
După ce-au trecut cele două maşini ce erau escorta mea, când urma maşina în care eram, camionul ce staţiona pe partea opusă a pornit în viteză din spatele maşinii, direct în mine. A cotit, a depăşit automobilul staţionat şi m-a lovit. Din faţă şi lateral, exact în locul unde eram eu. La repezeală, şoferul acelui camion a primit o condamnare de un an închisoare.
După ce m-am făcut bine, am vrut din nou să plec de la preşedinţia Consiliului de Miniştri, dar Ceauşescu mi-a spus să rămân. Ştiam că acum mă poate pensiona oricând, pe motiv de boală. Acel accident servea bine ca pretext al dispariţiei mele de pe scena politică pentru Occident. Iar dacă s-ar fi întâmplat să mor, pentru Ceauşescu ar fi fost şi mai uşor să-mi justifice absenţa."
Se întâmplase în 1972, când se-ntorcea de la o vânătoare, pe drumul dintre Covasna şi Sf. Gheorghe. "În acea maşină cu mine era Karol Kiraly, prim-secretar al judeţului, şi-a continuat el relatarea. El stătea în spate, alături de un securist, iar eu, în faţă, lângă şofer. Kiraly şi-a muşcat atunci limba. Şoferul meu şi-a rupt piciorul. Mie, ciocnirea maşinilor mi-a spart bazinul, şoldul meu drept mi-a ajuns la umăr...
Mi-au făcut 13 operaţii şi am stat câteva luni în spital până să mă pun pe picioare. Când m-am făcut bine, doctorii şi cunoscuţii îmi spuneau că ei nu mai crezuseră că scap cu viaţă. (...) Am fost lovit de un camion care iniţial staţiona pe şosea, în spatele unui automobil, de asemenea staţionat. Eu aveam, în faţă, doi antemergători.
După ce-au trecut cele două maşini ce erau escorta mea, când urma maşina în care eram, camionul ce staţiona pe partea opusă a pornit în viteză din spatele maşinii, direct în mine. A cotit, a depăşit automobilul staţionat şi m-a lovit. Din faţă şi lateral, exact în locul unde eram eu. La repezeală, şoferul acelui camion a primit o condamnare de un an închisoare.
După ce m-am făcut bine, am vrut din nou să plec de la preşedinţia Consiliului de Miniştri, dar Ceauşescu mi-a spus să rămân. Ştiam că acum mă poate pensiona oricând, pe motiv de boală. Acel accident servea bine ca pretext al dispariţiei mele de pe scena politică pentru Occident. Iar dacă s-ar fi întâmplat să mor, pentru Ceauşescu ar fi fost şi mai uşor să-mi justifice absenţa."
În martie 1974 se retrage pe motiv de boală, reuşind să-şi conserve toate privilegiile unui nomenclaturist. Dupa pensionarea , a beneficiat din plin de luxul de care se putea bucura doar un baron roşu. N-a schiţat niciun gest real de sfidare a lui Ceauşescu. Viaţa bună impunea şi constrângeri. Se compensau însă cu pachetele trimise din Occidentul putred de către protejatul său, Ion Ţiriac, omul pe care îl ajutase să emigreze.
