Sânandrei - file de război (I)

Din postura timişoreanului care doreşte să îşi cumpere o casă la sat, Sânandreiul nostru apare ca fiind o oază de linişte, cel puţin la nivelul primei percepţii. Am amici care, după relocarea din marele oraş, îmi spuneau că locul în sine poartă amprenta păcii. Însă lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. Ajunge ca să aruncăm o privire către istoria zonei, şi aici nu fac trimitere către cel de-al Doilea Război Mondial, când, la un moment dat, linia frontului coincidea cu limita nordica a localităţii noastre ci la istoria mai veche. 

Puţini locuitori ai Sânandreiului cunosc faptul că pe teritoriul satului nostru s-au dat cel puţin două lupte decisive pentru soarta unor campanii militare. Prima a avut loc în vara anului 1552, mai precis la data de 23 iulie, şi a rămas în istoria militară (nu şi in cea românească, desigur, deşi este o mare scăpare, o să explic mai jos de ce) ca fiind bătălia de la Szentandrási csata/Schlacht bei Sanktandreas. Bătălia în sine a opus o oaste maghiară, condusă de magnatul Toth Mihaly, care a încercat să despresureze cetatea Timişoarei, aflată sub asediu otoman

Izvoare istorice credibile apreciază garnizoana cetății Timișoara la 2.500 soldați, dintre care  300 cehi și boemi, 100 germani, 100 mercenari englezi, sub comanda căpitanului Diego Mendoza, 100 grăniceri vlahi bănățeni, conduși de nobili vlahi din părțile Caransebeșului, câțiva unguri, iar restulmercenari spanioli sub conducerea lui Gaspardo Castelluvio. Comandamentul cetăţii era asigurat de către căpitanul Losonczy István. De ce am scris mai sus faptul că istoriografia română păcătuieşte profesional neamintind de această luptă? Pentru că istoricul maghiar Horvath Mihaly susţinea faptul că, în timpul acţiunilor militare ofensive ale turcilor, aceştia au trimis bileţele în limba română apărătorilor cetaţii, solicitându-le să se predea. Sigur, dacă aruncâm o privire mai atentă în tabăra otomană, îl vom descoperi acolo pe voievodul moldav Iliaș Rareș (1531–1562), care se regăsea aici cu un întreg detaşament. Solii voievodului, fraţii Pitar, au negociat direct cu Losonczy  predarea orașului.

Rămâne însă faptul istoric că, intramuros, textele în limba română medievală, aveau cititori. Deci românii au fost în cetate. La 27 iunie 1552 turcii au reuşit să concentreze în jurul Timişoarei o armată de asediu cifrată la aproximativ 30.000 de oameni. Bombardamentul violent la care a fost supusă cetatea a produs, la începutul lunii iulie, breşe importante în zidurile ei. Însă garnizoana nu a cedat, aşteptând un ajutor din exterior. Acesta este contextul bătăliei de la Sânandrei, când armata lui Toth Mihaly a încercat să înlăture presiunea exercitată de turci asupra cetăţii. 

Înfrângerea lui Toth a condus la apariţia defetismului în rândurile locuitorilor cetăţii, negustorii făcând presiuni puternice asupra comandantului Losonczy ca să cadă la pace cu otomanii. La 25 iulie garnizoana a capitulat, termenii armistiţiului oferit de turci fiind unii destul de generoşi. Doar că aceştia din urmă, constatând pagubele produse în rândurile lor de acest asediu, au încălcat termenii armistiţiului şi i-au ucis pe toţi apărătorii cetaţii. Însuşi Losonczy, rănit fiind, a fost capturat la 27 iulie. După o scurtă întrevedere cu comandantul armatei de asediu, beglerbegul Ahmed Ali, acesta a fost decapitat iar capul său, umplut cu paie, a fost trimis sultanului Soliman Magnificul, la Istanbul, ca o formă de omagiu.

Despre cea de a doua batalie cu caracter decisiv, care a avut loc pe teritoriul Sanandreiului într-un alt secol, vom discuta intr-o postare viitoare.