joi, 25 noiembrie 2021

Republica Partidocratică România

La nivel politic apele s-au despărțit în România între Vechi (PNL, PSD și UDMR) și Nou (AUR și USR). Falia principală o constituie guvernarea. Toleranța sistemului clasicizat (în rău) românesc față de nou, de alteritate, tinde către zero. Nici o surpriză, acest domeniu este totalmente nereformabil în condițiile actuale. Generațiile de oameni politici maturizați după 1990 sunt  - într-o covârșitoare majoritate - doar niște fripturisti fără nici o pojghiță profesională: lipitori de afișe apoi o școală sau o academie de pripas (Academia SRI sau SNSPA) iar ulterior deputat, senator, ministru sau secretar de stat. 

Teoria dialecticii lui Hegel, a celor trei faze - teză, antiteză, sinteză - e neaplicabilă "omului bolnav" care este politicianismul veros românesc. Guvernările de la noi nu au un fundament ideologic ci ele sunt doar expresiile politice a spiritului de gașcă, cu privire directă și cu mâinile lung întinse către resursele statului. Sistemul rotativei guvernamentale - care a fost unul atât de iubit și de apreciat în regatul României (dar atât de păgubos până la urmă!), și care are un fan declarat în persoană lui Klaus Iohannis - este unul ermetizat în fața a tot ceea ce înseamnă noutate. Din enunțul lui Hegel avem doar primele două elemente, teza și antiteză. "Sinteza" reprezintă cel mult o revista de cultură şi gândire strategică înființată de Vasile Dincu. Și atât.

Ori acest lucru nu poate conduce decât la plafonare și, mai apoi, la regres. Karl Popper considera partidele că fiind o moștenire a totalitarismului: caută ideologii, limitează din libertatea actorilor politici și uniformizează opinii. El a emis și ideea suprimării sistemului partidist, dar dintr-o cu totul altă perspectiva decât una dictatorială.

România nu mai este de mult o democrație ci, în sensul cel mai strict, ea a devenit o partidocrație. Partidul/partidele mainstream (sau legitimatia de membru) sunt totul. Rezultatele le putem vedea zilnic.