duminică, 23 august 2015

23 August 1944. De ce România nu a fost Finlanda?

Tot am auzit de mai mult timp rostogolită în spaţiul public ideea că atunci, la 23 august 1944, România s-a dat pe mâna ruşilor, că dacă se proceda altfel poate am fi avut şi noi soarta Finlandei, ţară care a beneficiat de condiţii mai bune după încheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Privind comparativ situaţiile erau întrucâtva asemănătoare; atât România cât şi Finlanda au avut probleme în anii 1939-1940 cu pofta de extindere teritorială a Uniunii Sovietice, diferenţa fiind aceea că finlandezii au ales să se apere armat în fata comuniştilor (şi nu fără un oarecare succes!) în timp ce ţara noastră, sub glorioasa domnie a regelui Carol al-II-lea, a mers pe varianta poziţiei ghiocelului. La finalul Războiului de Iarnă, încheiat prin acordul de pace de la Moscova (12 martie 1940) Finlanda a fost nevoită să cedeze lui Stalin Karelia şi încă câteva teritorii. În acelaşi an România ceda URSS Basarabia şi Nordul Bucovinei, fără să tragă un singur glonţ în apărarea lor!
 
Atât România cât şi Finlanda au intrat în războiul antisovietic, declarat de Germania în iunie 1941, cu gândul recuperării teritoriilor pierdute în anii precedenţi. Ambele state aveau la conucerea lor înalte cadre militare, generalii Ion Antonescu şi respectiv Carl Gustav Mannerheim. Ambii vor accede la gradul suprem de mareşal, Antonescu în 1941 iar Mannerheim în 1942. După schimbarea sorţilor de izbândă şi preluarea iniţiativei strategice de către sovietici (1943) atât România cât şi Finlanda vor căuta mijloace pentru a preveni un război pe teritoriul naţional. Cam în aceeaşi perioadă cele două vor schimba taberele; în România avem lovitura de stat de la 23 august iar în Finlanda acordul de încetare a focului de la 4 septembrie 1944. Convenţia de armistiţiu cu România se semnează la 12 septembrie iar cea cu Finlanda la 19 septembrie. Ambele vor intra apoi în razboi cu Germania nazista: finlandezii vor duce lupte cu trupele germane mai cu seamă în Laponia iar românii vor constitui un soi de avangarda sui-generis pentru înaintarea trupelor sovietice către Centrul Europei. Rapturile teritoriale sovietice vor fi consfiinţite la finalul conflictului, finlandezii cedând în 1944 şi cel de-al doilea oraş ca şi mărime, Vyborgul, către Uniunea Sovietică.
 
Şi ajungem la esenţa evoluţiei postbelice a celor dou state. Întrebarea care şi-o pun aproape toţi cei care forţează analogia România - Finlanda este cea referitoare la destinul celor doi conducători de facto din timpul războiului anti-sovietic, Antonescu şi Mannerheim: de ce Antonescu a fost judecat (e un eufemism, ştiu!) şi executat iar Mannerheim a fost venerat în continuare ca o figură strălucită de conducător finlandez? Pentru a da răspuns la această întrebare esenţial mi se pare documentul din fotografia alăturată, acordul de procentaj dintre Churchill şi Stalin. Obiectul târgului (9 octombrie 1944)  este constituit de doar cinci state, respectiv România, Grecia, Bulgaria, Yugoslavia şi Ungaria. Nu apare niciunde numele Finlandei. E adevărat, nici Polonia sau Cehoslovacia nu apar dar ele se vor regasi total sub ocupaţie sovietică, în anul 1945, fără posibilităţi realiste de a se sustrage controlului Moscovei. 
 
Peticul acesta de hârtie,  care în ultimul timp a fost aruncat în desuetudine, a avut o importanţă covârşitoare în stabilirea sferelor de influenţă de după 1945.  Acest tip de diplomaţie pe care îl profesau cei doi cinici, premierul britanic şi dictatorul sovietic, nu era pe placul americanilor, cei care aveau oroare doar de ideea sferelor de influenţă. Churchill a refuzat prezenţa ambasadorului american Harriman, trimis personal al lui Roosevelt, tocmai în ideea ca acesta să nu împiedice desfăşurarea unor convorbiri particulare. Premierul britanic prefera ca el să fie cel care să-l informeze pe muribundul preşedinte american asupra acordului, cu rezerva că această înţelegere să fie supusă ulterior ratificării în formatul de trei (SUA, Anglia, URSS). (Şi) din aceste motive avem un Ion Antonescu - criminal de război şi un Mannerheim erou naţional. Departe de mine ideea de a face apologia lui Ion Antonescu  - omul a fost un conducător execrabil, lipsit de orice tip de viziune, încremenit într-o ciudată formă de cavalerism, cu un comportament greu de înţeles uneori, însă anumite acţiuni trebuiesc înţelese plecând de la originea lor.
 
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu